Diverse

Revista LADA CU ZESTRE nr.2/2010

COLEGIUL TEHNIC „VICTOR UNGUREANU”

Câmpia Turzii

LADA CU ZESTRE
supliment al revistei de istorie Gloria Mundi

MOTTO
“Eu cred că veşnicia s-a născut la sat’’
Lucian Blaga

CÂMPIA TURZII
2010
ISSN 2068—3731

2
COORDONATORI:
Sebeni Mihaela– profesor socio-umane
Ș opterean Maria Cristina– profesor de istorie
COLABORATORI:
Goia Cristina Antonia– bibliotecar
Legenda Denisa– profesor de istorie
Moldovan Simona Emilia– profesor de religie
ELEVI:
Cristina Pintilie– clasa a XII-a L1
Raluca Popa– clasa a XI-a L2
Rareş Socaci– clasa a X-a L3
3
ARGUMENT

Confecţionarea în gospodărie, de către femei, a tuturor țesăturilor necesare familiei
constituie o caracteristică a vechiului sat transilvănean.
Ne-am propus sa prezentăm ȋn acest număr al revistei noastre câteva aspecte ale
“unui proces tehnic complex”: cultivarea și prelucrarea cânepii și inului, obținerea și
prelucrarea lânii, practicarea torsului și țesutului.

In imagine este moneda cu valoarea nominală 1 LEU, din anul 1910, având reprezentată o ţărancă torcând, cu fusul în mîna dreaptă, cu furca de tors şi secera în brâu ( imaginea este preluată de pe http://romaniancoins.org.ro).Prezența acestei imagini
pe moneda de un leu evidențiază importanța pe care o aveau la acea vreme ocupațiile și meșteșugurile tradiționale.

4
Unelte specifice torsului si tesutului
Cultivarea și prelucrarea cânepii si inului, obținerea și prelucrarea lânii, practicarea torsului și țesutului presupun utilizarea unor unelte specifice.
Vom prezenta ȋn continuare o parte dintre aceste unele așa cum sunt ele redate pe
site-ul Muzeului etnografic al Transilvaniei.
Pentru ȋnceput menționăm uneltele cu ajutorul cărora materia primă (cânepa și
lâna) era prelucrată și transformată în fir: melița pentru zdrobirea tulpinilor de cânepă,
hecelele pentru separat fibrele de resturile lemnoase, pieptenii pentru curățat fuiorul,
pieptenii pentru scărmănat lâna și furcile de tors.
Urmează uneltele necesare pregătirii firului pentru țesut, începând cu fusarul , cu
care se derula firul de pe fuse pe rășchitoare sau pe vârtelnițele de diferite tipuri și
terminând cu urzoiul , pe care se ordonau firele în vederea montării pe războiul de
țesut. Unele unelte erau daruri făcute de flăcăi fetelor pe care le curtau (fuse, suveici
pentru condus firul, tindeici pentru întins pânza în cursul țesutului, coturi pentru
măsurat țesăturile), de aceea erau frumos decorate.
Piese deosebite sunt furcile care pot fi ȋmpărțite ȋn mai multe categorii.Furci de
brâu, grupate dupa criteriul morfologic: o serie derivată din bățul simplu, rotund, prin
reliefarea mijlocului, în vederea susținerii caierului , o altă serie derivată din bățul cu
crengi mediane ( ajungându-se lapiese plate, al caror mijloc este dezvoltat decorativ
până la stadiul unor aripi ample, bogat decorate) . Utilizate pentru tors în aer liber (în
timp ce se pazeau vitele sau chiar în mers), furcile de brâu au fost menționate de către
mai multi călători străini medievali, ca element neobișnuit, într-un context ce sublinia
hărnicia țărăncii transilvănene.Furcile de tors folosite de femei în interiorul locuinței
sunt piese cu o evolutie morfologică asemănătoare cu precedenta pâna la un punct
(dezvoltate din crengi simple sau cu suport median din crengi crutate), o forma nouă
fiind furca scurtă, cu o talpă peste care femeia se așeza, pentru a o fixa de scaun în
cursul torsului . Celelalte furci, mai lungi, erau fixate prin prindere între genunchi,
proptire în grindă sau prin introducere într-un orificiu din marginea laviței pe care se
ședea. Incizat, crestat sau traforat, decorul furcilor românesti conține, aproape
exclusiv, motive geometrice, pe când furcile maghiare și săsești conțin și motive
fitomorfe, crestate sau pictate.
5
Instrument străvechi şi permanent folosit de-a lungul timpului, războiul de
ţesut este răspândit la noi, ca şi la celelalte popoare, în varianta orizontală. Descoperirile
arheologice şi documente din diferite epoci atestă însă experienţa unui tip primitiv de
război, cel vertical, care a existat multă vreme pe tot cuprinsul Europei. Având mărimea
corespunzătoare înălţimii unui om, războiul vertical primitiv putea fi folosit numai
pentru obţinerea unor ţesături destul de mici ca lungime şi din pricină că urzeala nu era
bine întinsă, neuniforme ca aspect.Treptat însă, războiul vertical a început să fie înlocuit
cu cel orizontal, la care urzeala se înfăşoară de pe primul sul pe un altul, aflat la o
oarecare distanţă, pe care se forma ţesătura. Treptat părţile componente ale războiului de
ţesut orizontal au fost completate cu diferite dispozitive ce asigură obţinerea de ţesături
corespunzătoare destinaţiilor prevăzute.
Materiile prime utilizate în meşteşugul ţesutului au fost inul, cânepa şi
lâna, materii prime prelucrate în gospodăriile proprii. În sec. al XIX-lea, la ţesutul
scoarţelor, urzeala era din păr extras din lână, care prezenta anumite calităţi: rezistent,
elastic, se torcea cu multă uşurinţă. Se acordă mare atenţie firului de urzeală, acesta
reprezentând "scheletul" oricărei ţesături. Ca băteală se folosea cănura, lână moale care
se torcea în furcă, mai groasă, mai puţin răsucită, ceea ce permitea şi o vopsire mai
uşoară. Din sec. al XX-lea părul a fost înlocuit cu bumbac sau cânepă. Meşteşugul
propriu-zis al ţesutului - încrucişarea urzelii cu băteală - s-a păstrat până în zilele
noastre. Aceste informaţii sunt preluate de pe www.nemteanca.com. În imagine-război
de ţesut aflat ȋn muzeul şcolii.
Prof. Mihaela Sebeni



6
Sezatoarea in Ardeal
,, Folclorul nostru… nu numai că e sublim, dar te face să înţelegi totul. E mai savant decât toată
muzica aşazisă savantă şi asta într-un fel cu totul inconştient, e mai melodic decât orice altă melodie, dar asta fără să vrea, e dulce, ironic, vesel, grav’’ George Enescu


Au fost vremuri când oamenii ştiau puţine lucruri, dar le făceau bine. Şi tot
atunci aveau timp pentru toate. Acum lumea s-a întors pe dos. Totul se desfăşoară
contra cronometru, totul se face pe fugă. Nonvaloarea a devenit valoare, iar valoarea a
ajuns de cele mai multe ori, să fie contestată. Frumoasele doine care l-au însoţit pe
român pretutindeni, le mai cântă doar împătimiţii care nu vor să renunţe. Costumul
popular la care bunicile noastre au cusut la lumina lămpii, e undeva pe fundul lăzii…
După terminarea muncilor agricole, când lumea satelor intră într-o perioadă
de repaus relativ, începe sezonul şezătorilor. Şezătorile erau întâlniri cu caracter
lucrativ, dar şi distractiv, lumea satului îmbinând în acest caz lucrul cu distracţia. Era
locul în care se învăţau deprinderi practice, dar se derulau şi numeroase obiceiuri.
Şezătorile puteau fi organizate ad-hoc, în zilele lucrătoare, la una sau mai multe case,
având un caracter de întrajutorare, când mai multe femei sau tinere participau la torsul
cânepii sau a lânii unei gospodine, operaţia repetându-se, apoi, la casa fiecărei
participante sau puteau fi întâlniri în cadrul cărora fiecare participantă îşi torcea
propriul material.

Şezătorile aveau loc în serile zilelor lucrătoare, locul de desfăşurare fiind
anunţat din timp. Nu se organizau şezători în zilele de marţi şi joi, deoarece Marţolea şi
Joimăriţa erau considerate duhuri rele şi aducătoare de necazuri. Marţolea ( Marţ Sara )
este o divinitate exclusiv malefică, pretinzând semisărbătorirea zilei de marţi prin
interzicerea a patru îndeletniciri femeieşti: torsul, ţesutul, fierberea rufelor şi coacerea

pâinii. Până la Joia Mare, femeile se străduiau să termine torsul, de frica Joimăriţei, o
femeie cu o înfăţişare fioroasă, ce pedepsea aspru lenea nevestelor sau a fetelor de
măritat. Gospodina, în casa căreia avea loc întâlnirea servea băutură şi mâncare, de
obicei sarmale şi pancove, sau fierbea grăunţe de porumb şi anunţa flăcăii de mersul
şezătorii. Casa era dereticată şi se pregăteau mai multe scaune necesare torcătoarelor.
Pe la orele 17.00, odată cu lăsatul serii, femeile porneau cu furca de tors către casa un
de avea loc şezătoarea. Aceste şezători se organizau pentru torsul lânii, dar şi pentru
scărmânatul lânii sau a penelor. Firul tors se punea pe ,, răştitor’’ şi se făcea ,, jirebde’’.
Jirebdele se legau cu aţă, apoi se fierbeau cu cenuşă în ciubăr, într-un lepedeu de pânză.
Apoi se ,,lăiau’’ cu maiul, se limpezeau la fântână sau la vale.
7
Se întindeau pe târnaţ la uscat, apoi se depănau pe vârtelniţă.
Participantele la şezătoare făceau schimb de informaţii referitoare la viaţa
cotidiană din sat şi comentau evenimentele cele mai importante petrecute în lumea
satului sau în satele vecine. Apoi se rostea ghicitori, zicale, proverbe, se cânta sau se
rosteau balade, strigături, nestemate folclorice ce s-au păstrat până în zilele noastre
transmise prin grai viu:
,, Stejar verde/ Vârfu-i roşu? ( Bujorul )
,, Am o puică: Amu-i albă, amu-i neagră? ( Ziua şi noaptea )
“Răsai lună,răsai dragă,
Să se vadă prin livadă
Să cosesc pe nişte iarbă
Să-i dau mândrei să- l aleagă.”
sau
,, Asta-i lelea care-o vei
Care ne-o făcut scoverzi,
Noi om scoate-o şî din minte
Să ne facă şî plăcinte.’’
8
Şezătoarea era şi un prilej de întâlnire între fete şi băieţi în perioada postului
Crăciunului pentru ca în Câjlegi ( după Crăciun ) să înceapă nunţile. După ce caierele cu
lână sau cânepă erau gata de tors, urmau jocurile. Cel mai cunoscut era „Invârte-te,
purice!”.Unul din feciori striga: -Invârte-te,purice!/ - Nu pot! ,răspundea altul./- De ce?
Până când?/ - Până ce Ion o sărută pe Ileana. Tinerii strigaţi trebuiau să se sărute; aşa
întregul sat ştia de intenţiile celor doi.
Frumoasele obiceiuri şi tradiţii româneşti constituie o indiscutabilă carte a
vieţii. Şi aşa cum spunea Vasile Alecsandri ,, poţi să cutreieri lumea toată şi să te
minunezi de realizările civilizaţiei, dar nimic nu-i mai fermecător decât colţul de pământ
pe care te-ai născut’’, iar românii au ştiut să împletească firul uneori aspru al existenţei,
cu dulcea, bogata şi nestăvilita lor imaginaţie creatoare, dând naştere unei spiritualităţi
vii de o neasemuită frumuseţe.


Prof. Cristina Şopterean


Bibliografie
Petru Ursache, Şezătoarea în contextul folcloristicii, Editura Minerva,
Bucureşti, 1972
Mihai Pop, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Editura Univers, Bucureşti, 1999
Adriana Denisa Manea ( coord. ), Tradiţii şi valori culturale româneşti, Editura
Eikon, Cluj-Napoca, 2008
Chiorean, Mihail, Vescan, Vişinescu, Valentin, ,, Viişoara, studiu
monografic’’,Editura Casa Cărţii de ştiinţă, 2000, Cluj Napoca

CUSATURI SI TESATURI

Cusături și țesături specifice costumului popular din Transilvania
Costumul din Ardeal este costumul cu catrinţă.
Catrinţa este piesa dreptunghiulară,îngustă(40-50 cm), care se poartă aşezată
vertical în faţă şi în spate,de la brâu în jos.În unele zone, de exemplu Hunedoara, catrinţa
din faţă este mai scurtă.
În zonele Cluj, Muntii Apuseni până la Năsăud se gaseşte „catrinţa cu trup
vânat”, care se ornamentează cu alesături pe fundal roşu de la poale, fond care cuprinde
cu timpul aproape trei sferturi din catrinţă.
Caracteristic costumului popular din această zonă este „ciupagul”.Acesta se
plasează direct sub gulerul cămăşii, în faţă, şi se coase cu motive geometrice.
În lucrarea Ii şi cămăşi româneşti, Aurelia Doagă prezintă modul de realizare a
cusăturii specifice: „ciupagul” .Acesta se lucrează pe baza punctului „înaintea acului”,
peste muchiile creţului. Un ornament cusut în punctul ciupag se realizează în două
etape:
1) se încreţeşte pânza ducându-se fire cu punctul înaintea acului (4-6-8) fire (pe
toată lungimea ciupagului) apoi se strânge şi se obtin muchiile creţului.
2) pe muchiile creţului se coase tot cu punctul înaintea acului modelul respectiv,
socotind o muchie un fir de pânză (pentru un element al motivului cusut de două fire se
folosesc două muchii de creţ) (op.cit.,p.53).
În imagine: ornament pentru ie. Sursa imaginilor -http://www.eliznik.org.uk/Romania .
Bibliografie: Aurelia Doagă, Ii și cămăși românești , Editura Tehnica, București, 1981
Autor: Popa Raluca, clasa a XI-a L2



10
Covoarele

Ţesăturile și cusăturile, după destinația lor, pot fi ȋmpărțite ȋn două mari grupe:
a) țesături și cusături destinate ȋmpodobirii interiorului
b) țesături pentru uz gospodăresc sau alte rosturi utilitare
Se mai ȋntâlnesc țesături cu ȋntrebuințare ocazională la nașteri,la nunți,
ȋnmormântări, etc…
Materiile prime sunt prelucrate ȋn general ȋn gospodărie (lână, cânepă sau in,
borangic). În sec. al 18-lea, pătrunde ȋn arta țesăturilor populare ,bumbacul.
Țesăturile și cusăturile pentru ȋmpodobirea interiorului cuprind o mare varietate de
genuri: scoarțe sau covoare, ștergare, fețe de masă, acoperitoare de pat, cearșafuri, fețe
de pernă, perdele etc…
Covoarele reprezintă țesătura cea mai importantă a artei decorative românești
pentru ȋmpodobirea locuinței.
Se mai numesc”scoarțe”, “lăicere”-scoarțe pentru acoperit laviți, ”păretare”-
țesături lungi care așează pe pereți.
Covoarele sunt executate la războiul de țesut, urzeala și băteala fiind din lână, doar
mai târziu, din bumbac.
In funcție de zona geografică pot fi menționate mai multe tipuri de covoare:
oltenesc(cu motive predominant florale, antropomorfe și zoomorfe; culori predominate
-brun, vișiniu, verde pastelat, albastru, ultramarin); covor din Muntenia(cu ornament
feanetvic); păretare și lăicere din Moldova(cu ornamente florale stilizate; pomul vieții
este un motiv care se ȋntâlnește frecvent; culori: verde deschis, rosu-vișiniu, negru);
Covorul din Maramureș (motive: figuri geometrice, flori și stilizare de brazi,
animale).
În Țara Hategului, pe Valea Bistriței și ȋn partea Năsăudului predomină covoare cu
decor floral și culori vii.
Bibliografie: T. Bănățeanu, Gh. Fosca, E. Ionescu, Arta populară ȋn Republica
Populară Română : port, țesături, cusături, Editura de Stat Pentru Literatura si Arta, București, 1957
Zderciuc B, Arta populară în România, București, 1964
Autori: Gherman Ana-Maria, Ciotlăuș Diana, clasa a IX-a L3

11
Ţesături decorative

Din categoria țesăturilor pentru ȋmpodobirea interiorului ștergarele decorative
sunt foarte răspândite. Acestea sunt așezate pe perete ȋn Transilvania, ȋn jurul blidelor, pe
grindă, ȋn Maramureș și Banat , la fereastră ȋn Moldova, sau ȋntre păretare ȋn zona
Vrancei.(cfm. Arta populară ȋn România, p.63).
Alte țesături decorative sunt:
- fețele de masă cu motive geometrice sau florale ;
- fețele de pernă , având capătul ornamentat ȋndreptat spre interiorul camerei.
Țesăturile de folosință gospodărească cele mai răspândite sunt: traistele și desagii. Prin
formă, culoare și decor ele indică , deseori satul de origine al celui ce le poartă .
Imaginea redau aspecte din muzeul etnografic al scolii.




12
Cearşafurile, realizate din două sau trei lungimi de pânză, sunt folosite, atât ca
aşternut, cât şi pentru acoperitul lăzii de zestre. In Oltenia, Muntenia, Dobrogea şi
Moldova cele pentru acoperit patul au un decor bogat şi dantelă croşetată dispusă pe
una din laturi. In Moldova, cerşafurile, denumite şi prostire, se aşează şi pe culmea cu
haine de deasupra patului, iar ȋn Dobrogea şi Câmpia Băileştiului s-a folosit un tip
acoperit ȋn ȋntregime cu decoraţie geometrică sau florală, care se aşeza deasupra scoarţei
de lână. Feţele de pernă sunt singurele ţesături la care compoziţia ornamentală se
grupează ȋn jurul unui motiv central ȋncadrat de chenar, ȋntr-o cromatică de roşu şi
albastru sau roşu şi negru.
Faţa de masă, piesă de uz cu caracter decorativ, folosită şi ȋn cadrul unor
ceremonii, este de formă dreptunghiulară şi cu dimensiuni corespunzătoare mesei.
Decorul şi cromatica sunt specifice fiecărei zone: de exemplu, măsăriţa din Maramureş
are o alesătură formată din cârlige şi cruci concentrate la capetele ţesăturii.
Bibliografie: T. Bănățeanu, Gh. Fosca, E. Ionescu, Arta populară ȋn Republica
Populară Română : port, țesături, cusături, Editura de Stat Pentru Literatura si Arta, București, 1957
Zderciuc B, Arta populară în România, București, 1964
Autori:Florea Cecilia, Roșca Diana, clasa a IX-a L3
13
Cusături şi ţesături specifice costumului popular
Glosar

Altiţa : câmp ornamental dispus transversal pe umărul iei .
Alesătura : tehnica a ţesăturii. Alesătura se face cu degetul în razboiul de ţesut ,
ȋn două sau patru iţe .
Barbur : motiv ornamental cunoscut cusut în forma de M pe clinul din faţa şi
din spate al cămăşii bărbăteşti din regiunea subcarpatică .
Bete : fâşii înguste de 3-4 cm şi lungi de 2-3 m care servesc drept cingătoare
peste costumul femeiesc şi bărbătesc , se ţes în război în “năvădeală”.
Catrinţă (cătrinţă) : piesa dreptunghiulară, de costum, care se poarta de la brâu
în jos, în spate şi în faţă .
Cheiţă : cusătură cu ajutorul căreia se încheie două margini de mâneci, piept,
ori poale .
Năvădeală : introducerea urzelei în iţe şi în spată . Tehnica ţesutului cu iţe pe
urzeala pânzei .
Obinzica : gulerul sau manşeta iilor româneşti (Ardeal şi Muscel ).
Pui : motive ornamentale , peste cot (Ardeal).
Pumnaşi : bentiţă, jos la mânecă (Ardeal).
Şabac : motiv care se realizează pe bază de fire scoase.
Trăsură : ciupag lucrat pe muchiile creţurilor (Ardeal).
Vărgi : dungi cu ajutorul cărora se ornamentează piesele de costum de la brâu
în jos.
Vrâste : Vărgi (expresie ardelenească).
Zadie : piesă de costum femeiesc , de la brâu în jos , în Ardeal .
Bibliografie: Aurelia Doagă, Ii ș i cămăș i româneș ti , Editura Tehnica, București, 1981
Autor: Roșca Antonia, clasa a XI-a L3
14
Știați că…

Lepedeul de pat sau cearșaful se aşterne de obicei pe saltea sau pe străjac, fiind
vizibil sub cuvertura cu care este acoperit.
Faţa de pernă, folosită la origine pentru dormit, a căpătat funcţii decorative în
compunerea patului.
Faţa de masă este confecţionată din 2-3 foi de ţesătură. Cea pentru uzul curent este
simplă, din cânepă, iar cea pentru sărbătoare are decorul la capete mai bogat şi câmpul
central în genere învărgat.
Ştergarele alcătuiesc una din cele mai vaste, bogate şi unitare categorii de ţesături
populare româneşti.Raportate la criteriul funcţionalităţii deosebim tipologic:
Ştergarul de uz casnic este mult mai mic şi foarte puţin sau deloc ornamentat,
Ştergarul de perete cunoaşte o largă răspândire şi se aşeza fie după blide, icoane, tablouri, la uşi
şi ferestre, fie etalate pe perete de jur împrejurul încăperii.
În întreaga ţară, cu prilejul unor evenimente ale vieţii–naşterea, nunta, înmormântarea-ştergarul
se foloseşte fie ca obiect de ceremonie, fie pentru a fi dăruit sau dat de pomană. Astfel, la naşterea
copilului, rudele mamei aduc daruri, ce constau din pânză, ştergare, batiste, scutece, lucruri necesare
noului născut.
La botez, ca piesă de ceremonie ştergarul se înfăşura pe după lumânare şi rămânea finului ca dar
din partea naşului şi naşei.
Fata ce urma să se mărite, înmâna pe vremuri viitorului soţ foaia de zestre şi un ştergar frumos.
După oficierea cununiei, mireasa toarnă apă pentru spălat socrului şi ginerelui şi apoi dăruieşte
fiecăruia câte un ştergar.
Tineri casatoriti,vor intra în casă înfăşuraţi cu câte un ştergar pentru a fi uniţi pe viaţă.
Feciorii şi fecioarele,care aveau un rol activ în ceremonialul de nuntă aveau ca însemne fie câte
un ştergar, fie câte o batistă.
Bradul de nuntă este împodobit cu ştergare sau batiste. La înmormântare se dau de pomană
ştergare. În zona Târnave, pentru un mort erau necesare nouă „cârpe de merinde” care se dădeau la cei
care duceau crucea, praporii.
Sursa: http://www.muzeultaranuluiroman.ro/tesaturi-interior.html
Autor: Olar Eliza, clasa a IX-a L2
15
PASTRATORII TRADITIILOR

Bunica mea Socaci Maria, fostă Corodea Maria, are 78 de ani şi s-a născut în
comuna Poşaga, sat Orăşti, judeţ Alba. Ea a venit în Câmpia-Turzii la 21 de ani şi s-a angajat
la Fabrica de Ţiglă din cartierul Lut. S-a căsătorit la 27 de ani cu bunicul meu
Socaci Simion. Au avut doi copii Socaci Aurelia şi Socaci Aurel, tatăl meu.
De mică a fost obişnuită cu lucrul pentru că în acele vremuri tot se făcea acasă. În
familie se ajutau unul pe altul, dar fiind cea mai mare dintre fraţi avea mai multe
responsabilităţi, prima ei sarcină ca femeie, învăţată de la mama ei Sofia, a fost torsul.
Înainte de a fi toarsă lâna, aceasta de spală, se desface, iar apoi se piaptănă cu o
maşină şi se face caier. După aceasta lâna se pune pe furcă şi se leagă. Cu mâna stângă
se trage lâna de pe furcă, iar cu dreapta se răsuceşte fusul care la rândul lui răsuceşte
lâna care devine fir. Se făceau două fire: unul gros şi unul subţire. Cel subţire se urzea şi
se nidea prin iţe şi prin spată(acestea sunt componente ale războiului de ţesut). Iar cel
gros se punea pe suveică. Războiul are două pedale care ridică firele pe rând. Se apasă
prima pedală şi se ridică un fir iar celălalt rămâne jos. Suveica se trece printre fire, se
lasă pedala şi se bate firul din suveică. Apoi se apasă cealaltă pedală şi firele ce au fost
jos sunt acum sus şi cele ce au fost sus sunt jos, se introduce suveica şi se bate firul, tot
aşa până faci câţi metri vrei.
Cusutul ştergarelor, păretarelor şi a cămăşilor a fost învăţată de acasă. Prin
repetare a învăţat să facă cusături de mai multe feluri. Cămăşile de cânepă se făceau în
felul următor: se aduna cânepa şi era făcută în legături care erau puse în apă două-trei
săptămâni, până ce putrezea paiul. Apoi se punea la uscat. După ce s-a uscat se zdrobea
paiul până rămânea fir. Se pieptăna, iar apoi se ţesea prin război. Pânza rezultată se
punea într-o leşie de cenuşă şi se ţinea de seara până dimineaţa. Se punea la soare după
ce s-a clătit, se usca şi era din nou pusă în leşie de seara până dimineaţa. Se clătea şi se
punea la soare tot partea cu care a fost pusă înainte. Acest proces se tot repetă până când
se va albi ţesătura şi se cunoaşte faţa de dos. După care se croia şi în final şi pe aceasta
se coseau diferite modele.
Acestea sunt doar câteva dintre învăţăturile pe care le-a acumulat bunica mea de
la mama ei. Dar dacă ar fi să relatez tot ceea ce a învăţat aş avea nevoie de un an întreg
în care să mă axez doar pe aceasta. Sper totuşi să vă placă puţinul ce l-am relatat eu.
Probabil sunt de zece ori mai nepriceput decât voi în aceste datini şi dacă am greşit ceva
în relatare îmi cer scuze şi doresc vă fiţi îngăduitori căci şi eu sunt “boboc în felul meu
în trebi de aiestea”-Ion Creangă “Povestea lui Harap-Alb”.
Autor: R.C.Marius, clasa a X –a L3
16
PASTRATORII TRADITIILOR
Bunica mea se numeşte Bozdog Ana, s-a născut ȋn 12 februarie 1931 ȋn comuna
Tritenii de Jos. Colecţionează şi creează de-o viaţă motive naţionale.
Imaginile prezentate ȋn continuare redau aspecte din camera pe care bunica a
amenajat-o folosind obiecte tradiţionale.
Autor: Bozdog Rareş, clasa a IX-a L1

La sezatoare-martie 2009

Materialul a fost realizat avand ca protagoniste elevele Popa Raluca, Pintilie Cristina, Biro Catalina. Sursele noastre au fost Monografia satului Urca, marturiile bunicilor, emisiunea Vine Cluju'pe la noi.
Filmul ilustreaza lucrarea Sezatoarea in satul Urca. Statul cu furca

CONCURSUL CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE OBICEIURI DE NUNTĂ ÎN SATUL URCA ,, ÎMPODOBITUL STEAGULUI’’

CONCURSUL CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE

OBICEIURI DE NUNTĂ ÎN SATUL URCA

,, ÎMPODOBITUL STEAGULUI’’

Realizatori: Popa Raluca, Socaci Rares , Călian Adrian

Profesori coordonatori:

Mihaela Sebeni

Cristina Şopterean

INTRODUCERE

Românii vor dovedi întotdeuna că sunt români prin limba lor, prin tradiţile lor, prin obiceiurile lor, prin chipul lor, prin cânticile lor şi chiar prin giocurile lor’’.

Vasile Alecsandri

Ne-am născut ,,pe un picior de plai, pe-o gură de rai’’, cu o ,, ladă de zestre’’ plină de comori inestimabile, ce ne definesc ca popor unic, statornic şi nemuritor. Arhaicul, trecutul, e cel care defineşte o naţiune. E ceea ce defineşte şi în acelaşi timp marchează prezentul şi viitorul. Românii au parte de tradiţii şi obiceiuri deosebite care prin originalitate şi caracteristici specifice, leagă vechile timpuri de cele noi. Tradiţiile şi obiceiurile populare româneşti au semnificaţii importante asupra omului şi a relaţiilor sale cu mediul înconjurător. Cercetarea folclorului reprezintă nu numai o sursă de autocunoaştere a unui popor, ci şi o sursă de îmbogăţire spirituală, o lecţie de înţelepciune şi învăţăminte. Cultura populară reprezintă astfel o uriaşă punte de legătură între noi, cei de azi şi, toţi cei care ne-au precedat. Ea, cultura populară, e cel mai simplu şi mai impresionant cult al strămoşilor, e dialogul perpetuu între generaţiile noastre şi toate generaţiile care dorm în pulberea pământului.

Diversitatea, varietatea tradiţiilor româneşti, a costumelor, a artei populare, e de notorietate internaţională. Din păcate, cultura şi civilizaţia românească, nu este înţeleasă şi recunoscută, de contemporani, la fel cum sunt de cunoscute civilizaţia egipteană sau civilizaţia greacă, civilizaţia americană sau multe altele. Valorile inegalabile şi incontestabile ale poporului român, care constituie baza culturii şi civilizaţiei româneşti sunt reprezentate de limba română, tradiţii şi obiceiuri populare, credinţele şi spiritualitatea, monumente ale artei, implantate în sufletul românesc de o istorie zbuciumată.

Prin originalitatea civilizaţiei sale, poporul român dă patrimoniului cultural al lumii o contribuţie aparte. Căci această civilizaţie este cea a unui popor de ţărani, urmaşi ai latinităţii orientale, care a reuşit să clădească o societate cu adevărat europeană, însă cu o savoare aparte, legată de originea noastră ţărănească.

Cultura românească are trăsăturile esenţiale ale culturii europene, dar cu caracteristicile sale specifice, particulare reflectate în literatură, pictură, arhitectură, în arta scrisului, căci ,, în fond, cultura este sau ar trebui să fie o anumită formă de a iubi lumea şi de a spera.’’ ( Octavian Paler )

SATUL URCA

URCA, sat astăzi aparţinând comunei Viişoara, este situată în partea de sud-est a judeţului Cluj, având ca vecini :Viişoara, Câmpia Turzii, Luna, Grindeni (jud. Mureş), Triteni, de care este legată prin drumuri de ţară. Principalul drum este cel care leagă satul de oraşul Câmpia Turzii – prin Viişoara, cu fundaţie de piatră.

In documentele existente satul Urca este menţionat astfel:

1289 „terra Heruke habitataribus careus”,adică pamantul Urca lipsit de locuitori,probabil acestia s-au retras din calea navalitorilor;

1312 este atestat toponimicul Eurke

1401 Vrke

1505 Horke

1733 Őrke

1750 Urka

1854 Mező Őrke

Azi Urca; forma de relief a mai multor dealuri, cu suisuri si coborasuri a fost romanizata prin toponimul Urca.

Apropierea satului de oraşul Câmpia Turzii (cca 9km) şi existenţa autobuzelor care leagă cele două localităţi a făcut ca în ultimele decenii fizionomia satului să se schimbe, înfăţişarea satului apropiindu-se de cea a unui oraş-rustic.

COSTUMUL POPULAR ÎN ZIUA NUNŢII

Nu putem prezenta obiceiurile de nuntă fără a face întâi câteva menţiuni despre costumul popular, sau mai bine zis despre straiele de sărbătoare pe care tinerii însurăţei le purtau în această zi importantă.

Costumele ceremoniale ale mirilor erau pregătite cu mult înainte de nuntă, doar “însemnele”[1] specifice fiind alcătuite în ultima săptămână dinaintea nunţii.

Mirele purta pe cap “clop negru” sau căciulă, cu “pană” din flori de muşcată şi zgardă de mărgele, uneori având şi o pană de păun. Această podoabă era pregătită de mireasă, care-i dăruia şi “însemnul de mire”, o batistă albă, brodată cu motive florale policrome, pe care i-o punea ea însăşi sau “druştele”, la brâu, prinsă de cureaua lată din piele. La acest moment ceremonial mai participau familia şi rudeniile apropiate, alteori doar naşii.

“Însemnul” de la pălărie era scos după secvenţa nupţială a “cinstirii miresei”, alteori doar a doua zi sau chiar peste o săptămână.

Mirele purta pieptar înfundat, brodat cu mătase, (în culorile specifice subzonei, negru, în ţinuturile de munte, policrom, în aşezările de dealuri şi de câmpie) cizme negre, cu tureac tare, iar iarna suman, peste cămaşa albă, brodată cu aţică alb-gălbuie ori cu mărgeluţe colorate, la guler, “pumnari”[2] şi la piept. Avea cioareci albi, din pănură de lână sau pantaloni albi ori negri, din stofă ţesută în casă, din lână.

Acest costum îl mai purta la sărbătorile mari, încă un an după căsătorie, apoi îl păstra până la moarte, când cel decedat era înveşmântat cu hainele de mire..

Mireasa era îmbrăcată în dimineaţa nunţii, de către naşă şi “druşte” (prietenele ei). Fetele se adunau cu o seară înainte de nuntă, la mireasă, “ca să cânte cununa”(“curuna”, “muruna”) acest rit fiind numit pe Valea Someşului şi “gojitul miresei”[3], adică “bocirea miresei”, semnificând “moartea rituală” a fetei, care se despărţea de junie, trecând în alt statut familial şi social.

Îmbrăcatul miresei se făcea într-o încăpere sau casă învecinată, în vreme ce mirele cu oamenii din alaiul său se aşezau la masă, unde o aşteptau 2-3 ore, până când era gata. În acelaşi timp se împlinea şi ritul de triplă disimulare magică, prezentându-i-se mirelui trei false mirese, o fetiţă, o bătrână şi o altă fată. Finalitatea acestui rit era aceea de îndepărtare a forţelor malefice care ar fi putut ameninţa destinul tinerei mirese.

Cununa miresei (“curuna”) era alcătuită din mărgele, sasău şi busuioc, legate cu fire de lână roşie şi albastră, pe un cerc împletit din nuiele verzi de salcie, considerată ca arbust sacru, aducător de noroc şi fertilitate. Părul era împletit într-o singură coadă, alcătuită din 12 şuviţe, obrajii sunt daţi cu ruminel. Sub cunună se punea “hobotul din jolj alb”[4], mai târziu fiind înlocuit cu “şlaierul” din mătase.

Până la primul război mondial, în toate satele din arealul Clujului, după ceremonialul religios de la biserică, naşa o “îmbălţa”pe mireasă, adică îi punea pe cap “balţul”, o fâşie lungă din pânză albă, ca însemn al căsătoriei şi ca “punte albă”, simbolică, spre altă stare existenţială. Punerea“balţului” era momentul de “prag”[5] în ritul de trecere spre viaţa nouă, de femeie căsătorită şi mamă.

La miezul nopţii, după ritualul “cinstirii miresei”, cu daruri şi bani,, naşa “o învelea” nevesteşte, despletindu-i părul şi făcându-i conciul, peste care punea o “ceapţă” , basma mică, albă şi broboada mare, din pânză albă, “potilatul”[6]. Aproximativ după primul război mondial, broboada albă a fost înlocuită cu năframa mare, neagră, cu ciucuri lungi, pe care i-o dăruia miresei, soacra, atunci când o primea în casă, la “uspăţul mirelui”.

Costumul miresei era format din cămaşa albă, cu “ciupag” cusut pe creţuri, la piept, cu poale din pânză albă, catrinţe “cu trup vânăt” perechi, (port specific în aproape toate zonele Transilvaniei), mai târziu cu două catrinţe negre din postav, în satele de câmpie, iar la munte cu o catrinţă “cu trup vânăt” la spate şi în faţă cu un şorţ mare din lână neagră. Încălţămintea o constituiau cizmele din piele moale, roşie sau neagră. Peste cămaşă se îmbrăca pieptarul “desfundat” (descheiat în faţă), brodat cu mătase şi ţundra din pănură de suman, obligatorie în portul de mireasă, indiferent de anotimp.

În timpul îmbrăcării mirilor, cântau muzicanţii, cu fluierul, vioara, cimpoiul, care acompaniau cântecele şi oraţiile fetelor, ca şi strigăturile şi oraţiile chemătorilor la nuntă şi ale “starostelui”, (“vornicul”, “tarostele”), conducătorul ceremonialului nupţial..

NUNTA ÎN ARDEAL

Viaţa rurală presupune şi organizarea unor cadre deosebit de festive cu prilejul diverselor ‘’praguri de trecere’’ cum le spune redutabilul Claude Levi Strause, dar şi în cadrul diferitelor sărbători religioase, dar şi cu caracter laic. Acest fapt evidenţiază religiozitatea dusă până la rang de mit , a omului arhaic, a cărui lume e tranzitată de una paralelă a fiinţelor supranaturale. O parte dintre acestea , au trecut proba timpului şi persistă şi azi, dar cu unele inflexiuni moderne, adăugate portului sau ritualului însusi.

Nunta constituia unul din cele mai importante momente ale vieţii comunităţilor tradiţionale, însemnând pragul de trecere existenţială de la tinereţe (junie) la un nou statut social, acela de om căsătorit, întemeietor de nucleu familial, în cadrul colectivităţii. Nunta era în acelaşi timp un ceremonial complex, cu numeroase ritualuri şi rituri, având multiple semnificaţii de ordin social, economic, moral, comportamental, religios. Ea însemna cea mai importantă sărbătoare a tinerilor, a familiei, a comunităţii, căreia i se stabileau anumite perioade calendaristice, un spaţiu de desfăşurare (sacralizat prin riturile specifice), o recuzită specifică, o costumaţie tradiţională de sărbătoare, personaje, un festin deosebit al colectivităţii, o desfăşurare remarcabilă a unor performanţe folclorice, muzicale, coregrafice etc.

Nunta este, alături de naştere şi moarte, unul dintre evenimentele fundamentale din viaţa omului, încadrându-se din punct de vedere tipologic, ,,la ceea ce etnologii numesc sărbătorile şi obiceiurile ciclului familial”[7].

Ideea de continuitate, având drept scop perpetuarea prin procreaţie, l-a preocupat dintotdeauna pe om. În acest sens, căsătoria a fost considerată o şansă (dacă nu unica) pentru ca perpetuarea să fie posibilă. În spaţiul românesc, se credea că acest pas trebuie făcut pentru ca tânărul să poată intra ,,în rând cu oamenii”[8] De altfel, însăşi etimologia cuvântului nuntă face trimitere la acest fapt. Originea sa se află în grecescul ,,gamos,, şi latinescul ,,nuptiae,, care desemnează unirea fizică dintre un bărbat şi o femeie, lege de bază a naturii. Nunta punctează un moment de întemeiere, de început al unui nou mod de a trăi în viaţa colectivă, când două destine individuale se unesc pentru a forma o familie şi implicit un nou neam.

Nunta este înţeleasă ca o etapă absolut necesară în existenţa unei persoane, un ritual ce trebuie neapărat împlinit pentru ca omul să se realizeze şi prin care să asigure continuitatea speciei. Ea reprezintă ,,un complex de practici, de rituri şi manifestări, altfel spus, de obiceiuri care ceremonializează căsătoria”[9]. Nunta va fi deci, modalitatea prin care căsătoria se va duce la îndeplinire. Ion Şeuleanu, în lucrarea sa ,,Poezia populară de nuntă”, se referă la nuntă ca fiind ,, un organism multifuncţional” compus din rituri, practici folclorice şi totodată din elemente care ţin de arta spectacolului. Ceremonialul nupţial a fost considerat de către mulţi sociologi şi etnologi, drept cel mai însemnat dintre manifestările artistice populare. Mihai Pop şi Dumitru Pop au susţinut şi ei acestă idee, afirmând că ,,(…) nunta este o manifestare folclorică sărbătorească, în cadrul căreia momentele solemne şi tragice se topesc în cele de petrecere, de joc şi voie bună”[10]

Sintagma ,,rituri de trecere” aparţine etnologului francez Arnold van Gennep. În cercetarea pe care o efectuează , el se fixează asupra spaţiilor incerte, aflate la confluenţa a două perioade, când omul, depăşind o fază, este pe cale să intre într-una nouă, şi în acelaşi timp, inevitabilă. Are loc deci, o trecere între două condiţii umane, sau precum afirma etnologul, între două stări, cu efecte în plan biologic, socio-cultural, psihic etc.[11]

Referindu-ne la etapa căsătoriei, se poate observa că obiectivul principal al obiceiurilor legate de nuntă este acela de a asigura trecerea celor doi tineri de la starea de fată şi flăcău, la categoria oamenilor maturi, a celor însuraţi. Cu alte cuvinte, nunta este ,,scenariul ritual prin care tinerii necăsătoriţi pătrund din lumea profană în cea divină, prin ceremonia cununiei religioase, pentru a redeveni oameni obişnuiţi, gospodari ai satului”[12]. Căsătoria, legată direct de apariţia familiei, reprezintă o alternativă pe care colectivităţile etnice au adoptat-o pentru a regla mecanismele biologice şi a le subordona ideii de continuitate, de dăinuire. Astfel, ,,trecerea pasageră de la profan la sacru, le dă putinţa” (tinerilor proaspăt căsătoriţi) ,,să creeze şi ei prin actul nupţial din noaptea nunţii, omul”.

Urmărit de la o zonă folclorică la alta, pe toată întinderea teritoriului românesc, ceremonialul nupţial popular prezintă asemănări de-a dreptul surprinzătoare. Nunta, indiferent de zona la care ne-am referi, are un dublu caracter. Pe de-o parte, ea se confundă ca structură de ansamblu, funcţie şi semnificaţii, cu ceremonialul general românesc, iar pe de altă parte, nunta evidenţiază particularităţi care-i imprimă un profil specific în contextul acestui ceremonial.

Cele de mai sus, pot fi ilustrate cu obiceiurile de nuntă din Bihor. Se cunosc şi aici cele trei faze proprii riturilor de trecere, adică separarea, trecerea propriu-zisă şi integrarea în noua stare. Din etapa pregătitoare pot fi menţionate ca secvenţe mai importante: cunoaşterea tinerilor, peţitul, ,,darea brâncii”, ,,credinţarea”, chemarea la nuntă, petrecerea de rămas bun, împodobirea steagului.

1..Cunoaşterea tinerilor.

Cu ani în urmă, fetele şi băieţii, rar găseau prilejul de a se întâlni şi de a se cunoaşte mai bine. Doar cu ocazia anumitor sărbători religioase tinerii se puteau întâlni la biserică, organizându-se, la marginea cimitirului, diferite jocuri distractive. Alte împrejurări în care tinerii se puteau întâlni erau la clacă, la şezătoare, la joc. După ce fetele şi băieţii reuşeau să se cunoască, vorbeau cu părinţii, dându-le de înţeles că se plăceau, însă nu îndrăzneau să le spună că vor să se căsătorească.

2.Peţitul
Tinerii, ajunsi la vârsta maturitãtii, de obicei la 16-20 de ani fetele şi 18-25 de ani băieţii, şi care doreau să-şi întemeieze propria familie, făceau vizite familiei din care făcea parte fata aleasă. Peste vârsta de 25 de ani fetele erau considerate fete bătrâne, iar peste 30 de ani, băieţii sunt consideraţi feciori tomnatici.Alegerea fetei, dar şi a băiatului, era făcută la jocurile organizate în fiecare duminică, în şezători, primele legăturii între tineri fiind stabilite de cei căsătoriţi care intuiau viitoarele cupluri.

La început tinerii se întâlneau “întâmplător” - la câmp, în drumul până la fântâna satului, la joc, la o rudă apropiată, în clacă de prăşit, de secerat, în şezătorile din timpul iernii, la nunţi, pentru ca apoi întâlnirile lor să capete regularitate şi cei din jur să se obişnuiască cu ei ca un cuplu.Urmau vizitele periodice la casa fetei, permise numai în zilele de joi şi duminică. Dacă băiatul făcea vizite şi în alte zile, acesta era pedepsit punându-i-se în buzunar, la plecare, cârpa folosită pentru spălatul vaselor. Dacă fata era de acord cu vizitele băiatului, aceasta îi dăruia sâmbăta o batistă, iar durninica accepta invitaţia de a merge împreună la joc. La jocul organizat lua parte şi mama fetei, cea care supraveghea orice mişcare a tinerilor. Tinerii se puteau întâlni numai în prezenţa părinţilor, îndeosebi a mamei. Ei erau sub supravegherea întregului sat - întâlnirilor lor neputând fi ţinute mult timp secrete şi, nu de puţine ori, trebuiau să suporte ironiile celor din jur - acestea constituind-se şi într-un veritabil test de fidelitate. Tinerii erau singuri numai în drumul lor spre casa fetei şi în cele câteva minute rămaşi în tinda casei.
Urmau vizitele băiatului la familia fetei. Discuţiile erau banale, de cele mai multe ori fără nici o legătură cu scopul vizitei.

O parte dintre români, în general săraci, aveau spaţiul de locuit în casă insuficient pentru întreaga familie. Tinerii - băieţi sau fete - dormeau vara în şură sau în podul cu fân, iar iarna în grajdul de animale - acest lucru favoriza întâlnirea tinerilor şi fără ştirea părinţilor. Aşa se explică faptul că, uneori, fata “fugea”[13] cu băiatul găsindu-şi adăpost temporar la una dintre rudele lor, iar apoi părinţii erau obligaţi să accepte căsătoria.

3. Răpirea fetei

Răpirea fetei se făcea cu ştirea - înţelegerea - celor doi tineri, ea se practica mai ales între tinerii care erau din straturi sociale diferite, de obicei tânărul mai sărac decât fata. Flăcăul, ajuns în pragul fecioriei, transpus în rolul lui Făt-Frumos, într-o seară îşi ia aleasa inimii, de cele mai multe ori fără ştirea părinţilor şi pleacă împreună, de obicei la o rudă din alt sat sau la un prieten. După două-trei săptămâni cât stau ascunşi, tinerii se întorc în sat: fata este dusă acasă la băiat, devenindu-i soţie. Unele căsătorii vor deveni legale, altele vor îngroşa rândul concubinajelor.
Prin aceste căsătorii se încalcă unele dintre cele mai elementare legi nescrise care s-au statornicit în viaţa comunităţii, drept pentru care, unii părinţi, dezmoştenesc tinerii, lăsându-i pe aceştia să trăiască în lipsuri. Tot din această cauză se produceau neînţelegeri din multe cămine unde unul dintre părinţi se împăca cu noua situaţie iar celălalt nu. După suficiente vizite ale băiatului la casa fetei trebuia luată o hotărâre: ori tinerii se căsătoresc, ori fiecare îşi caută un alt partener. Dacă perioada vizitelor, a întâlnirilor depăşea o anumită limită fiecare tânăr era ţinta ironiilor, iar băiatul era sfătuit de tatăl fetei să nu-i mai viziteze dacă nu are gânduri serioase. Dacă cei doi tineri au căzut de acord asupra viitorului lor, fiecare îşi informa părinţii. Intenţia de a se căsători era momentul crucial: fata se destăinuia mamei, băiatul se destăinuia tatălui, care, la rândul lor, aveau discuţii cu partenerul, soţul sau soţia asupra viitorului lor: dacă vor avea suficientă avere, dacă restul rudelor sunt de acord sau îi vor defăima. De obicei, o rudă apropiată a băiatului cerea părinţilor fetei voie de a primi în peţit băiatul şi familia sa. Întotdeauna se cere învoirea şi consimţirea părinţilor din amândouă părţile.

Căsătoria urmează o lege nescrisă, cunoscută şi respectată - se căsătoresc mai întâi fetele sau băieţii mai mari. Este respectată zicala: „nu se-ncepe niciodată sacul de la fund”. Dacă regula este stricată atunci în casă era mare supărare, atât pentru părinţi, cât şi pentru fraţii şi surorile mai mari. Se aleg naşii, de obicei o familie de rude apropiate şi cu suficientă experienţă de viaţă. Nu de puţine ori, naşi erau aleşi copiii căsătoriţi ai naşilor părintilor băiatului sau ai fetei. Băiatul, familia băiatului şi naşii făceau o vizită părinţilor fetei, mergeau “pe vedere“. Băiatul şi fata nu luau parte la discuţiile celor trei familii, ei aşteptau în tinda casei în compania fraţilor fetei. Părinţii tinerilor şi naşii discutau problemele de viitor ale viitoarei familii: unde vor locui (de obicei, la început, la casa băiatului), ce zestre poate oferi fiecare parte. Zestrea oferită de părinţii fetei se compunea din: pământ, animale, mobilă, haine, o junincă, un pat, o masă cu două scaune, două linguri, două furculiţe şi un cuţit. Nu lipsea tradiţionala ladă de zestre în care se puneau hainele croite şi cusute în casă în zilele lungi de iarnă, semn al îndemânării şi pregătirii pentru viată a fetei, lenjerie din cânepă, covoare tesute, perne umplute cu pene de găină sau gâscă. După căsătorie lada cu zestre era dusă la noua locuintă a fetei, într-un car tras cu boi. La finalul discuţiilor, tinerii erau chemati şi li se aducea la cunoştinţă cele hotărâte. Se fixa ziua vizitei familiei fetei la casa băiatului. Părinţii băiatului ofereau zestrea pe care aceştia o puteau da tânărului: pământ, loc de casă, animale şi altele. Căsătoriile, la cei bogaţi, erau, nu de puţine ori, între rude destul de apropiate, pentru a nu se înstrăina averea. Existau cazuri în care părinţii tinerilor nu erau multumiţi de ceea ce a oferit fiecare, în acest caz căsătoria nu avea loc. Dacă “înţelegerea” între părţi a avut loc, se fixa ziua logodnei, de obicei peste 2-3 săptămâni - timp suficient de gândire atât pentru tineri cât şi pentru familiile lor. Logodna se ţinea la casa unuia dintre tineri, în prezenţa rudelor apropiate. Cu acest prilej era anunţată, oficial, intenţia tinerilor. Pentru cei cu stare materială bună, naşul oferea inelele de logodnă. Până la nuntă era perioada de credinţă. Dacă se constatau abateri fiecare era urmărit îndeaproape de rude sau prieteni iar nunta putea să nu mai aibă loc. În acest caz toată înţelegerea era nulă, iar cel care nu respecta canoanele unei astfel de perioade suporta ironiile întregului sat.

4. Ziua nunţii

Nunta era ţinută, de obicei, la casa mirelui şi numai duminica. Nunta era stabilită numai în perioada “câşlegilor” ( după Bobotează, până la începerea Postului Paştilor, după Rusalii, până la Postul Sfintei Marii, 1-15 august- după Sfânta Marie Mică- 8 septembrie-, până la începerea Postului Crăciunului, 15 noiembrie).

Nunta tradiţională se organiza numai în ziua de duminică, uneori însă şi joia. Ţinea 2-3 zile.Cheltuielile erau suportate de părinţii tinerilor şi de rudele lor apropiate care contribuiau la pregătirile de nuntă cu făină, carne, vin şi alte produse. Invitaţi erau doar rudele apropiate, atâţia cât să încapă în două odăi.

Cu o săptămână înainte, chemătorii, tineri necăsătoriţi, făceau invitaţiile la nuntă. Îmbrăcaţi în straie de sărbătoare, purtând în mână o bâtă împodobită cu panglici multicolore şi clopoţei şi o ploscă cu vin, anunţau nunta făcând vizite la casa celui invitat. Dacă cel invitat era de acord cu participarea la nuntă, accepta să bea o gură de vin din ploscă, iar în ziua următoare duceau la casa băiatului ouă, găini, făină. Chemătorii încrustau un semn pe bâtă.
Aşa se proceda dacă erau invitate familii sau băieţi. Dacă dintr-o familie era invitată la nuntă numai o fată, atunci invitarea era făcută de un grup de prietene ale miresei. Acestea purtau un coş în care aveau un cozonac acoperit cu un şervet alb; acceptul se manifesta prin primirea feliei de cozonac.

a.Stabilirea persoanelor cu rol ceremonial

Mire-mireasă

Naşi: 1-2 perechi, care au fost naşii de botez ai mirilor

Conducătorul nunţii “vornic”, “staroste”,“taroste”[14]. Funcţiile acestuia erau : organizarea nunţii, conducerea alaiului nupţial, rostirea oraţiilor de nuntă, adunarea darurilor, primirea “iertăciunile din partea mirilor” pentru părinţi şi rudenii Ca însemne distinctive, purta un ştergar prins peste piept, în diagonală, o traistă din piele, ploscă cu ţuică în mână “colac pe mânî” şi un baston împodobit cu intarsie de cositor şi panglici tricolor.

“Fraţii de mire şi surorile de mireasă”, “druştele”[15]- îi însoţeau pe miri în toate secvenţele rituale ale nunţii.

Chemătorii la nuntă

Stegarul

“Socăciţa”, bucătăreasa la nuntă şi cea care dăruia naşilor o găină âmpodobită, rostind “Descântecul la găină”.

b.Pregătirea spaţiului de desfăşurare a nunţii: punerea a câte doi brazi la poarta mirelui şi la aceea a miresei; împodobirea locuinţelor, pregătirea meselor pentru nuntaşi

c.Împodobirea steagului de nuntă (“macăul), cu 1-2 săptămâni înainte de nuntă, mai adesea doar în ajunul nunţii, sâmbătă seara. “Druştele” împreună cu “stegarul” împodobeau steagul, fixând pe o prăjină lungă, o năframă mare, panglici colorate, batiste, zurgălăi. Împodobitul se făcea acasă la mire, apoi urma “jocul la steag”, petrecere a druştelor, cu chemătorii, cu stegarul şi cu mirii. Odinioară, în locul steagului era împodobit un brad, iar feciorul care-l ducea se numea “brădar”[16].

Steagul era purtat în fruntea alaiului nupţial, ducându-l şi în biserică, iar în timpul petrecerii, stegarul trebuia să bată tactul muzicii, cu steagul, făcând să sune zurgălăii. Steagul trebuia păzit. Dacă l-ar fi luat alţi feciori, trebuia răscumpărat cu bani şi ţuică.

d.Pregătirea colacilor pentru nuntă :

Se făceau colaci mari pentru naşi, pentru staroste şi chemători. Soacra îşi întâmpina mireasa ţinând doi colaci pe braţe. În coarnele boilor care trăgeau carul miresei se puneau colaci împletiţi. Fiecare nuntaş ducea câte un colac, ca dar la masa de nuntă. Un colac special se făcea pentru mireasă. Înainte de a se aşeza la masa de nuntă, i se punea miresei colacul pe cap apoi era frânt pentru a mânca din el împreună cu mirele şi cu naşii, ca semn al comuniunii lor spirituale.

e.Despărţirea mirilor de “junie” “gojirea miresei” de către fete, la ea acasă şi “şiroteul la mire”, de către feciorii de “junie”- secvenţă premaritală care se desfăşura sâmbăta, în ajunul nunţii.“Gojitul” ca şi “şiroteul” însemna “plângerea”, tristeţea despărţirii de “junie”[17] şi o ultimă petrecere cu tovarăşii de tinereţe.

5.Rituri liminare

a.Plecarea după mireasă: duminică dimineaţa, starostele mergea după naşi, apoi împreună mergeau după mire, la care se aduna alaiul său, “oastea mirelui”[18]. Toţi mergeau apoi după mireasă, pentru a participa la cununia religioasă. Acasă la mireasă se luau “iertăciunile” de la părinţii ei. Înainte de plecare, mireasa stropea întregul alai, cu “apă neîncepută” sau cu agheazmă, având “mătăuz” de busuioc, iar dintr-un blid de lut aruncă boabe de grâu, ca simbol al sacralizării momentului prin invocarea fertilităţii şi a belşugului. În curte, pe o masă sau pe un scaun se punea un ciubăr cu apă. Cuscrii îl înconjurau de trei ori. La poarta miresei era pusă “ciuha”, o prăjină în vârful căreia era înfipt un colac şi o pungă cu cenuşă. Un fecior din alaiul mirelui se străduia să ia colacul, urcându-se pe prăjină. Reuşea sau nu, încercările lui stârneau ilaritatea.

b.Cununia religioasă în biserică şi îmbălţarea miresei de către naşă, în timp ce stegarul mişcă faldurile steagului deasupra mirilor, ca act ceremonial cu sensuri adânci, sociale, matrimoniale, magice.

c.Întoarcerea alaiurilor nupţiale, “oastea mirelui”[19] cu mirele, naşii, starostele, chemătorii, muzicanţii, la casa socrilor mari, unde se ospătau, iar alaiul miresei cu mireasa, mergea la aceasta acasă.

d.Luarea miresei:după 2-3 ore de petrecere la casa mirelui, alaiul acestuia mergea după mireasă.

e.Piedeci rituale:- “legarea drumului” de către cei din alaiul miresei, cu lanţ sau sfoară, pentru a întârzia împlinirea ritului luării miresei şi pentru a fi răsplătiţi de către mire, cu bani sau băutură.;

“încuierea porţii la casa miresei”, cu aceleaşi finalităţi, întârzierea secvenţei rituale de luarea miresei şi primirea unei răscumpărări din partea mirelui; “schimbarea miresei”: mirelui i se aduceau pe rând, trei false mirese, o fetiţă, o bătrână, o altă fată, pentru disimularea magică şi îndepărtarea spiritelor malefice, care ar fi ameninţat noua familie.Ironiile sunt prezente uneori: "Miresuţă draga mea/ Supără-te şi nu prea/ La ce foc ai nimerit/ La o oală, la un blid/ La un mut îmbrobodit".

f..Ospăţul la casa miresei,cu “ţâpoi”[20], (colaci), ţuică, supă, sarmale, plăcinte.

g..Plecarea miresei la casa mirelui, în car împodobit cu ramuri de brad,tras de 4-6 boi, ducând şi lada cu zestre, veşminte, cergi, lepedeie din lână, textile pentru interior şi pentru gospodărie etc. În fruntea alaiului mergea stegarul şi chemătorii,călare pe cai împodobiţi cu panglici, batiste şi clopoţei, însoţindu-l pe staroste. Urmau naşii, apoi întregul alai reunit, al mirelui şi al miresei. Pe drum, muzicanţii cântau, feciorii chiuiau, fetele rosteau strigături la adresa mirilor, socrilor, naşilor, nuntaşilor

h.“Tărostia: în toate momentele rituale, starostele rostea oraţii potrivite secvenţei respective.Era un singur staroste uneori erau chiar doi, unul din partea mirelui şi altul din partea miresei. Aceştia primeau darurile din partea mirelui şi a miresei, pentru a le da naşilor,“fraţilor de mire”şi “surorilor de mireasă”, “socrilor mari” şi “socrilor mici”Cei doi starosti purtau un dialog în versuri, cu multă solemnitate, în cadrul riturilor importante, dar stârnind şi veselia, după ce cădeau la învoială.

i.“Luarea iertăciunilor”: după ce mireasa era “îmbălţată”[21], inainte de plecarea la casa mirelui îşi lua “iertăciune “ de la părinţi. Uneori acest rit era săvârşit de staroste sau de “chemătoarele miresei”. Azi, momentul “iertăciunii” este împlinit de “druşte”, prin strigături şi cântece : “Ia-ţi mireasă, ziua bună….”[22]

j. Primirea alaiului în gospodăria mirelui: la intrarea alaiului în curte, o fată sau o bătrână arunca peste nuntaşi cu boabe de grâu. În curte se punea un ciubăr şi o cofă cu apă. Mirii le înconjurau de trei ori, naşul punea bani în cofă, apoi mirii deşertau vasele cu apă, mirele răsturna ciubărul, mireasa stropea nuntaşii cu apă din cofă, invocând sporul în toate, fertilitate şi belşug. În momentul acestui rit, tinerii din alaiul nupţial rosteau strigături şi oraţii. Mireasa lua banii din cofă. Soacra mare o întâmpina pe mireasă cu doi colaci mari în mâini, acoperiţi cu o năframă mare, cu ciucuri, ca simbol al investirii acesteia ca soţie şi mamă. După “învelirea” miresei cu “conci nevestesc” i se punea pe cap năframa de la soacră, din acel moment trebuind să preia toate atribuţiile ce-i reveneau ca femeie căsătorită. Urma “ dansul miresei” şi primirea darurilor din partea tinerilor, iar stegarul “juca steagul”Cei vârstnici “cinsteau cu daruri” abia spre seară.Urma ospăţul mare al tuturor nuntaşilor.

Aşezarea la masa ospăţului era conform unui vechi protocol tradiţional. În fruntea mesei se aşezau mirii şi naşii, apoi fraţii de mire şi surorile de mireasă. Părinţii nu se aşezau la masă, ei serveau invitaţii. La masă se serveau “ţâpoi”, sarmale, supă de găină, friptură de porc şi de pasăre, ţuică. Mirii mâncau împreună un ou, apoi alte alimente din acelaşi vas.

k.Găina naşulu: la sfârşitul ospăţului, “socăciţa”(bucătăreasa) aducea o găină friptă, împodobită cu flori şi “sasău”[23], având o ţigară în clonţ. Socăciţa rostea o lungă oraţie adresată naşilor, care-i răscumpărau găina.cu bani.

l.Darurile: sosind la ospăţ, fiecare invitat aducea câte un colac, apoi dăruiau vase, ştergare, păsări, promiteau animale, oi, viţei etc. În timpul mesei şi după terminarea ospăţului, fiecare invitat o dansa pe mireasă şi-i dăruia bani. Odinioară, în timpul mesei, mama miresei aducea în desagi, daruri pentru mire o cămaşă, o rochie pentru naşă, o cămaşă pentru naş, o rochie, un şorţ şi o năframă pentru mama mirelui, ştergare pentru mătuşile acestuia În timpul mesei se striga “cinstea miresei”, darurile, urmând “jocul miresei”.

m. Învelitul miresei:masa se termina pe la miezul nopţii. Urma joc până dimineaţa. Între timp, naşa o ducea pe mireasă într-o cameră separată ca “s-o învelească nevesteşte”, făcându-i conciul şi punându-i broboada de femeie căsătorită.O aducea apoi la nuntă, dar ascunzând-o între alte neveste, mirele trebuind s-o găsească. Acest rit constituia ultimul “prag”spre noua viaţă a tinerilor.

6. Rituri postliminare

a.Masa la socrii mici, după nuntă: la o săptămână după nuntă, mirii, naşii, starostele, chemătorii, stegarul şi rudeniile mergeau la masă la socrii mici. Se serveau alimente deosebite, ca la nuntă, supă, sarmale, friptură, plăcinte.

b.Masa la naşi, după nuntă:la două-trei săptămâni după nuntă, mirii, cu părinţii şi toţi cei care îndepliniseră un rol ceremonial în cadrul nunţii mergeau la naşi “pe omenie”[24]. Aceştia făceau masă mare, cu alimente deosebite, ca la nuntă : zeamă, sarmale, friptură, plăcinte.

Obiceiurile de nuntă, riturile şi ritualurile româneşti, tradiţionale mai sus relevate au fost prezentate succint, în ordinea desfăşurării lor. Ele erau specifice tuturor satelor din arealul judeţuluiCluj, cu unele variante de la sat la sat, dar fiind similare cu cele din alte zone etnografice aleTransilvaniei, devenind astfel documente spirituale, materiale şi imateriale ale unităţii în varietate a culturii tradiţionale româneşti Aceste rituri constituie deopotrivă, istorie şi artă, cu profunde conotaţii simbolice, legate de fiecare secvenţă,rit, gest, personaj, recuzită, costum etc., izvorâte din perpetuarea milenară a tradiţiilor.

ÎMPODOBITUL STEAGULUI

1.Generalități

În DEX găsim următoarea definiție a steagului:

STEÁG, steaguri, s.n. 1. Drapel; fanion. ♢ Steag de domnie = baston având la capătul de sus un glob de argint și o semilună, pe care, în perioada suzeranității turcești, îl primeau de la sultan, ca semn al domniei, domnii din țările românești. (Pop.) Steag de mire = obiect asemănător cu un steag (1), făcut din mai multe năframe de mătase și împodobit cu panglici și spice de grâu, pe care îl poartă un călăreț în fruntea alaiului care merge să aducă mireasa la casa mirelui. ♢ Expr. A duce steagul = a fi în fruntea unei acțiuni, a avea comanda, conducerea, inițiativa. A coborî steagul = a renunța la luptă; a capitula. A ține sus (sau a înălța) steagul... = a lupta cu dârzenie. A ridica (sau a scoate) steag alb = a cere pace; a se preda. 2. Fig. Doctrină, concepție, idee sau problemă importantă, care antrenează o colectivitate într-o acțiune de amploare; cauză în numele căreia luptă un grup social. 3. (Înv.) Unitate militară mai mică, având drapel propriu; trupă mică de oameni înarmați – Din rus. steag. Cf. sl. s t ĕ g ŭ.

Steagurile, drapelele, flamurile, stindardele, paviloanele și praporii de tot felul, sunt semne distinctive ale unor grupuri umane, reunite pe baze etnice, sociale, politice, profesionale sau confesionale.
Având funcții multiple și rădăcini adânci ȋn mentalitatea și ȋn comportamentul oamenilor din epoci istorice extrem de ȋndepărtate, din punct de vedere istoric și cultural, ele derivă din străvechile totemuri ale triburilor, clanurilor și grupurilor umane din epoca paleoliticului, când se consideră că totemul de factură animală sau vegetală reprezenta strămosul mitic care veghează și apără integritatea sau bunăstarea grupului, ȋl ajută ȋn luptele cu dușmanii. Orice steag ȋn sine, fie și ȋn plan pur simbolic, conține o anumită “forță” ce se revarsă asupra grupului, dar și o “putere” de unificare și de coexiune a membrilor.

2.Steagul cetelor de flăcăi

2.1. Steagul de Paști

În cele ce urmează vom prezenta un obicei specific anumitor sate din județul Hunedoara( sursa utilizată pentru prezentare este http://www.servuspress.ro/hd/articol.php?id=7538).

În Săptămâna Mare se strânge o ceată de flăcăi care îşi aleg doi conducători numiţi comornic şi crai. Flăcăii merg în pădure şi taie un stejar din care confecţionează o toacă pe care o instalează în curtea bisericii din Hondol. Tot în acest timp se instalează nişte tuburi cu care se puşcă cu carbit pentru a alunga spiritele rele din zonă. În Săptămâna Mare, băieţii păzesc toaca ziua şi noaptea anunţând prin semnale repetate Învierea lui Isus Hristos. Prin acest gest, flăcăii din Hondol se identifică cu străjerii de la mormântul Domnului Iisus. Între timp, la casa craiului se confecţionează steagul de Paşti. Acest steag este format dintr-un băţ lung împodobit cu primburi, iar în vârf este brodat steagul cu efigia Domnului Iisus, sub efigie fiind însemnate două ciocane minereşti şi anul calendaristic. În Duminica Paştelui când se face slujbă, ceata de flăcăi poartă steagul de la casa unde a fost confecţionat până la biserică, iar după slujbă, se merge cu el la cimitirul din sat unde i se face şi sfinţirea. Ceata îl poartă pe la mormintele oamenilor, dar numai pe la cei care au făcut ceva în viaţă şi sunt demni de acest steag. După ce se face acest ritual se merge pe la casele oamenilor unde se urează tradiţionalul „Cristos a înviat”. Acest periplu ţărănesc se prelungeşte până a doua zi de Paşte când steagul este purtat la toate casele din sat. Se dau în schimb ouă roşii, carne de miel şi vinars. Toate acestea sunt strânse de comornic şi crai în vederea organizării jocului cetei care are loc la căminul cultural din Hondol. La acest joc participă toţi tinerii din sat şi se organizează o horă a satului. După terminarea jocului steagul este predat la biserică depozitându-se în clopotniţă.

În satele din comuna Certej, de Paşte, se umblă „cu steagul”. Pe un par înalt de 4-5 metri se aşează un steag lucrat de tinerii din sat. În a doua zi de Paşte, steagul este adus la biserică, după care este purtat prin cimitir, la mormintele rudelor. Acesta simbolizează steagul păcii cu care a înviat Iisus.

2.2 Steagul călușarilor

În continuare, vom prezenta un ceremonial aparte, de mare spectacol( prezentarea are ca sursă http://crugul.blogspot.com/2009/06/sarbatorile-mai-importante-ale-lunii.html). Ceremonialul, precedat de Legatul Steagului şi urmat de Spargerea Căluşului, în care zeul Căluş petrece şi se desfată împreună cu anturajul său divin, ceata căluşarilor, în săptămâna Rusaliilor, este cunoscut sub numele de Căluşari. Ceremonialul cuprinde practici şi formule magice, dansuri şi acte rituale executate de o ceată masculină strict ierarhizată: Mut, Vătaf, ajutor de Vătaf, Stegar, Căluşari de rând. Starea euforică şi coeziunea mistică între participanţi, legaţi prin jurământ de credinţă şi complicate rituri de consacrare, sunt obţinute prin executarea, până la epuizare fizică şi psihică, a dansurilor sacre după melodii de joc cântate de lăutari. Muzicanţii nu fac parte din ceată şi, ca urmare, nu depun jurământ de credinţă, în faţa Mutului şi Vătafului. Astfel, dansurile căluşăreşti au acelaşi efect cu al beţiilor rituale de la Anul Nou (Revelionul, Îngropatul Crăciunului, Iordănitul Femeilor).

Jocul căluşarilor poartă cu sine funcţii şi semnificaţii diferite ca vechime şi semnificaţie:
-desfătarea zeului cabalin substituit de o mască purtată de Mut, de o efigie (Steagul Căluşului), un totem (Ciocnitul Căluşului) în care apar excese, urme ale unor practici orgiastice;
-transferul magic al fertilităţii divine prin vrăjirea, în timpul jocului, a bolovanului de sare, dat apoi vitelor pentru prăsire şi înmulţire, şi a blidului cu seminţe pentru însămânţarea şi rodnicia ogoarelor;
-grăbirea căsătoriei fetelor şi fertilizarea simbolică a tinerelor neveste prin intrarea lor, la încheierea jocului, în hora căluşarilor şi prin atingerea phalusului purtat de Mut;
-vindecarea persoanelor “luate din Rusalii”, “luate din Căluş” etc. prin transferul magic al sufletului sănătos de la oala de lut spartă de Mut sau Vătaf, de la puiul de găină sacrificat violent sau de la căluşarul supus unei morţi rituale, numită Doborârea căluşarilor, la omul bolnav;
-jucatul copiilor purtaţi în braţe în hora Căluşului sau săritul lor, întinşi pe pământ, de către căluşari pentru alungarea bolilor, în special a “frigurilor”;
-alungarea Ielelor sau Rusaliilor prin ameninţarea lor cu diferite arme preistorice (beţe, săbii de lemn, arcuri cu săgeţi), prin scenele războinice (Războiul), prin plantele vrăjite (pelin, usturoi), prin impetuozitatea dansurilor căluşăreşti care imită, uneori, mersul la trap sau în galop al cailor, prin formule indescifrabile şi zgomote produse de zurgălăi şi clopoţei.

2.3 Steagul Drăgaicelor

Steagul se utiliza și ȋn cazul unei “cete” de fete: Drăgaicele. Aceasta este o excepție,ceata nefiind formată din feciori,ci din fecioare, două sau patru la număr, din care una sau doua ȋmbrăcate baiețește. Când avea și steag, ceata număra cinci persoane. Fetele se numeau Drăgăicuțe sau, ȋn Teleorman, Drăgan și Drăgaica. Flăcăul care le cânta din fluier sau cimpoi nu avea nici un rol ȋn desfașurarea jocului. Din recuzita Drăgaicei nu lipsea năframa,( marama, basmaua), ce se flutura ȋn timpul dansului. In unele sate din sudul tarii cetele purtau un steag ȋmpodobit cu basmale colorate, usturoi, spice de grâu, asemănător steagului purtat de călușari.

Steagul Drăgaicelor, era făcut dintr-o prăjină de 2-3 m căreia i se atașa ȋn vârf o cruce de lemn. Pe steag, ȋn vârf, se legau usturoi și flori de drăgaică (sânziene), iar pe brațele crucii se agătau mărgele, brătări, multe tichiuțe și hăinuțe de copii. Când jucau Drăgaicele, mamele le dădeau diferite piese de ȋmbrăcăminte ale copiilor să le pună pe steag și să le joace. Pelinul și florile de sânziene ȋi confereau steagului purtat de fetele teleormanence calități apotropaice și purificatoare captate prin acte magice ȋn favoarea copiilor.

2.4. Pitaraii

Momarlanii din Valea Jiului pastreaza si astazi multe obiceiuri strabune, de pe vremea dacilor, prin care sarbatoresc nasterea lui Iisus Hristos. Unul dintre aceste obiceiuri, prezent numai in comunitatile de momarlani, are loc in dimineata Ajunului de Craciun si poarta numele "Pitaraii". Acesta semnifica sacrificiul adus divinitatii drept multumire pentru rodnicia holdelor si a pomilor.Pitaraii sunt numai barbati, copii sau adolescenti, organizati in cete. Imbracati in haine populare, se aduna in noaptea dinaintea Ajunului, impodobesc steaguri cu clopotei, naframe multicolore, ciucuri si coronite de flori, dupa care le agata pe prajini de cativa metri lungime. Odata terminat acest ritual, alaiul porneste la colindat pe la casele din sat.

Dupa ce stapana casei le da darurile, pitaraii si le impart in mod egal, se strang apoi in mijlocul curtii unde, acompaniati de fluiere, incing un dans traditional, care se numeste "Invartita jieneasca". In timpul dansului, strigaturile rostite de pitarai sunt vechi, invatate de la bunicii si strabunicii lor care, la randul lor, le stiau de la cei batrani.

2.5 Steagul Ionilor

În Transilvania (Tălmăcel jud. Sibiu) , flăcăii cu nume de Ioan poartă un steag împodobit şi sunt urcaţi într-un car alegoric, gătit cu crengi de brad. Animalul înhămat, cal sau bou, este şi el împodobit cu betele colorate şi în acest fel, cu toţii, sunt purtaţi până la marginea satului, la un râu. Aici, Ionii sunt botezaţi şi purificaţi de toate relele anului trecut, astfel, întreaga comunitate urmând să aibă parte de un an îmbelşugat. După acest ritual, se organizează joc, la care sunt invitate şi fetele. Sărbătorea este încheiată, de obicei, acasă la unul dintre Ioni, iar acesta îşi cinsteşte prietenii cu băutură şi colaci.( Sursa prezentării www.talmacel.ro)

2.5. Steagul de ȋnmormântare

Că steagul e un însemn al cetelor de feciori ne-o dovedeşte prezenţa acestuia în ceremo nialul înmormântării tânărului nelumit, „înmormântare cu lazlău” .

In ținutul Pădurenilor este specific Cântecul Bradului, conservat în Poiana Răchițelii şi practicat ori de câte ori defunctul este tanăr. In dimineața zilei înmormântării tinerii aleg bradul din pădure, pe care il sacrifică, după ce îşi fac semnul crucii, urmând sa-l poarte pe umeri până în sat. La marginea pădurii cortegiului simbolic i se alătură grupul de femei care, interpretând Cântecul Bradului, îl conduce pâna la casa mortului. Acolo, bradul - sprijinit cu vârful de streaşina casei – este împodobit de tinerele fete în timp ce femeile continua dramaticul cantec. (...) După îngropăciune, bradul se înălța lângă cruce si se arunca mac pe mormânt. O femeie împraştie apă şi seminte de mac în urma celor care pleacă din cimitir, încheind astfel ceremonialul.(prezentare conform www.replicahd.ro/replica_db/media).

3.Steagul de nuntă

Steagul de nuntă (Transilvania): cu o săptamână înainte de nuntă, nasul tocmea un fecior, numit stegar, să facă steagul împreună cu tinerele fete. Uneori steagul era făcut chiar de naî. Sâmbătă seara, înainte de nuntă, steagul era prins în poarta naşului.
In Sibiu se făceau două steaguri unul pentru mire si unul pentru mireasă. Erau făcute de femei si fete inainte de nuntă. Joi seara il porneau fetele, iar feciorii il terminau sâmbată seara, prilej de joc şi chef.
Steagul era format dintr-un băț pe care se coseau naframe, panglici colorate si tricolore, doua cununi de iederă, ciucuri cu zurgălai. Când se făcea steagul se servea băutura şi mâncare. Steagul este purtat de stegarul din ceata mirelui. Stegarul purta steagul în fruntea alaiului şi-l aseza la intrare în curtea mirelui. In timpul nunții stegarul ținea steagul lângă el, căci ceilalți flăcăi incercau să-l fure pentru ca stergarul să le plătească in schimbul acestuia. Plata se făcea în băutura. In timpul jocului stegarul juca steagul. Se juca în fața bisericii cât timp dura cununia şi apoi când se ajungea acasă cu nunta.
Dupa ce era jucat, steagul se aşeza pe casă, înfipt în acoperisul de paie, până a doua zi seara, după care steagul era desfăcut. Primele panglici din steag erau împărțite prietenelor miresei.(cfm.www.traditii.ro)

4.”Alternative” ale steagului

Iată câteva elemente de recuzită rituală și ceremonială ,altele decât steagul de nuntă, așa cum sunt prezentate pe www.traditii.ro/nunta.php?nr_articol=21.

Bradul de nuntă (Moldova, Oltenia, Transilvania): se făcea sâmbătă seara înainte de nuntă. Tinerii din partea mirelui şi a miresei făceau bradul. Se puneau câte doi brazi la mireasă, doi la mire şi doi la naşi. Bradul era împodobit cu ghirlande de hartie, zurgălai, năframe, panglici roşii şi tricolore. In vârful bradului se punea o sticlă de țuică sau un cozonac. In timpul nunții bradul era aşezat la poarta. Pe drum era jucat. Lângă brad stăteau un baiat şi o fată care îi stropeau pe nuntasi cu apă şi grâu ca sa fie mănoşi. Tinerii care se urcau şi luau sticla sau cozonacul din vârful bradului erau răsplatiți cu o sticlă de țuică şi cu cozonacul din vârful bradului. Dupa nuntă bradul era lăsat la poartă unde rămanea ceva vreme, semn că acolo a avut loc nunta. Rămânea la stâlpii porții până se usca.

Pomul de nuntă (Transilvania): era făcut de stegari duminica seara. Când începea ospațul pomul era încarcat. Puteau fi si 50 de pomi la o nunta, deoarece fiecare nuntaş care venea aducea un pom, mai cu seama cumătrul mare. Pomul era reprezentat de o creanga de prun încărcată cu o pereche de desagi de turte, mere şi pere. Se mai punea hârtie colorată, crăci cu spini, cârpe, batiste.
Pomul era dus de la mire de acasa, de un mic alai, la naş acasă şi apoi la fată. Când plecau cu mireasa la băiat luau şi pomul. Dupa nuntă pomul se strica, iar marți era dat naşului.

Mărul (Transilvania si Moldova): se împodobeau crengi de măr. Se puneau mere, nuci. Mărul era dus la biserică împreună cu cămaşa mirelui. Dupa ce era sfințit de preot, mărul era luat de băieți şi scuturat.

Colacii de nuntă (Moldova, Transilvania): se făceau mai multi colaci: pentru mire, pentru mireasă, colacul stegarului, colacul cumetrilor.

Colacul miresii (Moldova si Transilvania) era rotund, împletit în 3 coarde , cu hudă (gaurã, spãrturã) la mijloc si cu panglici. Mireasa mergea cu el pe mână la mire. Deasupra colacului se puneau două Pupeze din aluat. Colacii pentru nasi erau mari, ovali, de 6-7kg. Aveau multe împletituri si pene din aluat. Se puneau la biserică pe capul mirilor. Colacii erau făcuti din făină de grâu, lapte, unt, miere de albine, iar pe deasupra era unşi cu ou si presărati cu mac şi uneori cu stafide.

5.Împodobitul steagului

5.1.Împodobitul steagului de nuntă ȋn satul Urca

În Transilvania, ȋmpodobirea steagului de nuntă (“macăul), cu 1-2 săptămâni înainte de nuntă, mai adesea doar în ajunul nunţii, sâmbătă seara. “Druştele” împreună cu “stegarul” împodobeau steagul, fixând pe o prăjină lungă, o năframă mare, panglici colorate, batiste, zurgălăi. Împodobitul se făcea acasă la mire, apoi urma “jocul la steag”, petrecere a druştelor, cu chemătorii, cu stegarul şi cu mirii. Odinioară, în locul steagului era împodobit un brad, iar feciorul care-l ducea se numea “brădar”. Steagul era purtat în fruntea alaiului nupţial, ducându-l şi în biserică, iar în timpul petrecerii, stegarul trebuia să bată tactul muzicii, cu steagul, făcând să sune zurgălăii. Steagul trebuia păzit. Dacă l-ar fi luat alţi feciori, trebuia răscumpărat cu bani şi ţuică.

Steagul de nuntă în satul Urca, judeţul Cluj- Mărturii

Popa Susana- ,, sâmbăta seara se adunau băieţii şi fetele la o casă. Fetele călcau betelele de material adunate de către băieţii de prim sat de la fetele nemăritate, iar băieţii luau o botă care avea ăn vârf o ramă pătrată de care se legau betelele călcate de fete. A doau zi se juca steagul pregătit sâmbăta seara în timp ce mergeau împreună cu alaiul după mireasă. Luni seara se desfăcea steagul, iar băieţii înapoiau betelele fetelor’’.

Ploscar Maria- ,,băieţii umblau după betele prin sat pe la fete. Împreună cu fetele din partea miresei confecţionau steagul, agăţând betelele de o botă. După terminarea nunţii băieţii mergeau şi le dădeau fetelor înapoi “ pamglicile”

Bocoş Susana- ,,băieţii neînsuraţi umblau prin sat pe la fete să adune betele. În vârful steagului, lângă rama din lemn se leagă un buchet de flori împreună cu betelele călcate de fete şi un batic înflorat. În ziua nunţii băieţii scuturau steagul, iar fetele strigau:” Scutură bade steagu, ori te lasă la dracu, scutură-l şi te mai lasă ori te du la dracu acasă’’. În ziua de după nuntă se desfăcea steagul dând betelele înapoi fetelor care şi-au scris numele pentru ca mirele şi mireasa să ştie cui aparţin pentru a o putea trece pe fata respectivă pe lista celor la care vor trebui să meargă la nuntă’’

5.2 Impodobitul steagului ȋn alte zone

5.2.1.Împodobirea lazlăului (steagului) zona Roşia-Sohodol, Oradea, judeţul Bihor

Steagul sau lazlăul este ,,simbolul masculinităţii şi virilităţii mirelui în ceremonialul nupţial”[25]. Este confecţionat dintr-o bâtă lungă de 2.5 m pe care sunt prinse un cearşaf alb cu biţi, o cârpă neagră de păr, batiste, prime, iar în vârful lazlăului se leagă un busuioc şi un ,,ţângălău” (clopoţel). Steagul era purtat de un băiat, rudă cu mirele, care se numea lăzlăuş. Alături de chemători, lăzlăuşul are rolul de a înveseli nunta, cântând, jucând şi descântând. Lazlăul ,,era respectat de nuntaşi, păzit atent şi purtat în fruntea alaiurilor nupţiale”,[26] are oraţii şi dansuri speciale. De asemenea, lazlăul iniţiază mirele în momentele semnificative ale nunţii, pentru actul nupţial: în Bihor se sparge talerul miresei, dintr-o singură lovitură cu coada lemnoasă a steagului.

5.2.2 Cusutul steagului, Valea Cosăului, judeţul Maramureş

Stegarul”era şi el unul dintre actanţii cu atribuţii complexe; de obicei, el era un fecior, văr cu mirele. Îndatoririle lui erau să adune obiectele din care se confecţionează steagul (năframe, batiste, cipci colorate, un clopoţel), să aducă şi să pregătească „bota de steag”, să însoţească permanent mirele, să aşeze nuntaşii la masă. Steagul era confecţionat de către o femeie din sat, în prezenţa stegarului şi a grupului de feciori şi fete. Cusutul steagului dura o zi sau chiar o zi şi o noapte şi era un prilej de sărbătoare şi petrecere. Stegarul era cunoscut prin însemnele speciale pe care le purta: „struţul în clop” şi steagul.

Un rol important în cadrul ceremonialului îl aveau şi „feciorii la nuntă”,20-25 de prieteni ai mirelui, care-l însoţeau pe drum, horind cu ceteraşii după ei. Atribuţia lor principală era să însoţească mirele peste tot, să participe la cusutul steagului, să întreţină atmosfera de veselie în timpul mesei.

5.2.3 Cusutul steagului Măhăceni, judeţul Alba

Nunta e o mare sărbătoare, care ţine trei zile. Ea începe printr-o petrecere la care sunt prezenţi tinerii satului. Această petrecere are loc cu o seară înainte de oficierea cununiei religioase, petrecere la care se face „cusutul steagului” şi „împletitul cununii”.

La casa mirelui stegarul îşi pregăteşte steagul. „Steagul este un simbol important al căsătoriei, el este un simbol masculin de vitalitate şi putere.” Pe o botă de lemn sunt cusute „pânzături de păr”, batiste, „cipce”(panglici), clopoţei, „făţoi cu ciur”, spice de grâu, tidru etc. Toate aceste elemente decorative, pentru steagul ce este confecţionat, sunt adunate de către stegar de la fostele drăguţe ale mirelui. Dar, după nuntă, steagul se desface, se dau înapoi obiectele împrumutate, dar se păstrează spicele de grâu până la naşterea primului copil, care este „ciupăit”(scăldat) într-o apă în care se pun aceste spice, „ să sie de cinste şi de vază în sat, ca şi steagul.” Steagul terminat şi admirat de cei din jur este săltat în sus de stegar, în ritmul muzicii şi al jocului. Se face cu el prima probă pentru nuntă. Flăcăii bat din palme dupa ritmul „ceterii”, stegarul învârte steagul de trei ori în sensul în care se învârte soarele pentru a alunga spiritele rele, în timp ce aceştia strigă diferite strigături sau „horesc” cântece specifice:

„La cusutul steagului,
Joacă ruja macului;
La cusutul cununii
Joacă ruja violii.”
Sau
„La cusutul steagului
Joacă ruja macului
Din mijlocul stratului.
Joacă ruja, sa scutoară,
Mândru fecioraş să-nsoară,
Joacă ruja, să clăte,"

DICŢIONAR DE REGIONALISME

Balţ= văl de mireasă

Barşon = catifea fină (cuvântul provine din lb.maghiarǎ)

Cârpă= năframă

Ceteraş= cântăreţ, la vioară

Cheiţa = o cusătură cu mâna specială

Ciocroş = fundă

Cizeşii = organizatorii jocului

Cocie= căruţă

Cofă = cană din lemn

Colop=pǎlǎrie,clop

Colǎcari=cei care preced alaiul dansatorilor

Dubă= tobă

Druşte= prietenele miresei

Laibǎr=vestǎ

Lazlău=steag de nuntă

Lătureni = oameni din satele alăturate

Lipideu=cuverturǎ

Logod = voal

Petele = panglici

Primburi=panglici( ȋn zona Hunedoarei)

Năframă = batic

Şolovari = pantaloni

Ţânte = capse

BIBLIOGRAFIE

Academia Română, Institutul de Etnografie şi Folclor ,,C. Brăiloiu”, Sărbători şi obiceiuri, vol. II., Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002

Bocşe M., Obiceiuri de nuntă în arealul judeţului Cluj,www. expo - transilvania.ro/atasamente/74/Traditii_nunta.doc

Bocşe M., Obiceriuri tradiţionale româneşti, din Transilvania. Sărbători, credinţe, rituri, mituri, 3 şi 4, 2007, Cluj Napoca

Chiorean M.,Viișoara.Studiu monografic, Casa Cărții de știință, Cluj,2000

Todinca V., Sărbătoarea nunţii, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2006

---

[1] Maria Bocşe, Obiceiuri de nuntă în arealul judeţului Cluj

[2] Ibidem

[3] Ibidem

[4] Maria Bocşe, Obiceriuri tradiţionale româneşti, din Transilvania. Sărbători, credinţe, rituri, mituri, vol. 3 şi 4, 2007, Cluj Napoca ,p.100

[5] Ibidem

[6] Ibidem

[7]Academia Română, Institutul de Etnografie şi Folclor ,,C. Brăiloiu”, Sărbători şi obiceiuri, vol. II., Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002, p. XV - XX

[8] Vasile Todinca, Câmpuri socio-antropologice, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2008, p.110

[9] . Traian Herseni, Prolegomene la teoria sociologică, Bucureşti, 1969, pag. 155, apud Ion Şeuleanu,p.54

[10] Academia Română, Institutul de Etnografie şi Folclor ,,C. Brăiloiu”, op.cit., p. XV -XX

[11] Vasile Todinca, op. cit., p.65

[12] Academia Română, Institutul de Etnografie şi Folclor ,,C. Brăiloiu”, op.cit., p. XV -XVI

[13]Chiorean M.,... Viişoara .Studiu monografic,Casa Cartii de Stiinta,Cluj,2000,p.103

[14] Maria Bocşe, Obiceriuri tradiţionale româneşti, din Transilvania. Sărbători, credinţe, rituri, mituri, 3 şi 4, 2007, Cluj Napoca p. 98

[15] Idem, p. 266

[16] Ibidem

[17] Maria Bocşe, Obiceiuri de nuntă în arealul judeţului Cluj, expo-transilvania.ro/atasamente/74/Traditii_nunta.doc,

[18] Idem

[19] Idem

[20] Maria Bocşe, Obiceiuri de nuntă în arealul judeţului Cluj ,expo-transilvania.ro/atasamente/74/Traditii_nunta.doc.

[21] Maria Bocşe

[22] Idem

[23] Maria Bocşe, Obiceiuri de nuntă în arealul judeţului Cluj, expo-transilvania.ro/atasamente/74/Traditii_nunta.doc.

[24] Vasile Todinca, Sărbătoarea nunţii, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2006, p. 36

[25] Academia Română, Institutul de Etnografie şi Folclor ,,C. Brăiloiu”, op.cit., p. XVII

[26] Ibidem