Revista LADA CU ZESTRE nr.2/2010

COLEGIUL TEHNIC „VICTOR UNGUREANU”

Câmpia Turzii

LADA CU ZESTRE
supliment al revistei de istorie Gloria Mundi

MOTTO
“Eu cred că veşnicia s-a născut la sat’’
Lucian Blaga

CÂMPIA TURZII
2010
ISSN 2068—3731

2
COORDONATORI:
Sebeni Mihaela– profesor socio-umane
Ș opterean Maria Cristina– profesor de istorie
COLABORATORI:
Goia Cristina Antonia– bibliotecar
Legenda Denisa– profesor de istorie
Moldovan Simona Emilia– profesor de religie
ELEVI:
Cristina Pintilie– clasa a XII-a L1
Raluca Popa– clasa a XI-a L2
Rareş Socaci– clasa a X-a L3
3
ARGUMENT

Confecţionarea în gospodărie, de către femei, a tuturor țesăturilor necesare familiei
constituie o caracteristică a vechiului sat transilvănean.
Ne-am propus sa prezentăm ȋn acest număr al revistei noastre câteva aspecte ale
“unui proces tehnic complex”: cultivarea și prelucrarea cânepii și inului, obținerea și
prelucrarea lânii, practicarea torsului și țesutului.

In imagine este moneda cu valoarea nominală 1 LEU, din anul 1910, având reprezentată o ţărancă torcând, cu fusul în mîna dreaptă, cu furca de tors şi secera în brâu ( imaginea este preluată de pe http://romaniancoins.org.ro).Prezența acestei imagini
pe moneda de un leu evidențiază importanța pe care o aveau la acea vreme ocupațiile și meșteșugurile tradiționale.

4
Unelte specifice torsului si tesutului
Cultivarea și prelucrarea cânepii si inului, obținerea și prelucrarea lânii, practicarea torsului și țesutului presupun utilizarea unor unelte specifice.
Vom prezenta ȋn continuare o parte dintre aceste unele așa cum sunt ele redate pe
site-ul Muzeului etnografic al Transilvaniei.
Pentru ȋnceput menționăm uneltele cu ajutorul cărora materia primă (cânepa și
lâna) era prelucrată și transformată în fir: melița pentru zdrobirea tulpinilor de cânepă,
hecelele pentru separat fibrele de resturile lemnoase, pieptenii pentru curățat fuiorul,
pieptenii pentru scărmănat lâna și furcile de tors.
Urmează uneltele necesare pregătirii firului pentru țesut, începând cu fusarul , cu
care se derula firul de pe fuse pe rășchitoare sau pe vârtelnițele de diferite tipuri și
terminând cu urzoiul , pe care se ordonau firele în vederea montării pe războiul de
țesut. Unele unelte erau daruri făcute de flăcăi fetelor pe care le curtau (fuse, suveici
pentru condus firul, tindeici pentru întins pânza în cursul țesutului, coturi pentru
măsurat țesăturile), de aceea erau frumos decorate.
Piese deosebite sunt furcile care pot fi ȋmpărțite ȋn mai multe categorii.Furci de
brâu, grupate dupa criteriul morfologic: o serie derivată din bățul simplu, rotund, prin
reliefarea mijlocului, în vederea susținerii caierului , o altă serie derivată din bățul cu
crengi mediane ( ajungându-se lapiese plate, al caror mijloc este dezvoltat decorativ
până la stadiul unor aripi ample, bogat decorate) . Utilizate pentru tors în aer liber (în
timp ce se pazeau vitele sau chiar în mers), furcile de brâu au fost menționate de către
mai multi călători străini medievali, ca element neobișnuit, într-un context ce sublinia
hărnicia țărăncii transilvănene.Furcile de tors folosite de femei în interiorul locuinței
sunt piese cu o evolutie morfologică asemănătoare cu precedenta pâna la un punct
(dezvoltate din crengi simple sau cu suport median din crengi crutate), o forma nouă
fiind furca scurtă, cu o talpă peste care femeia se așeza, pentru a o fixa de scaun în
cursul torsului . Celelalte furci, mai lungi, erau fixate prin prindere între genunchi,
proptire în grindă sau prin introducere într-un orificiu din marginea laviței pe care se
ședea. Incizat, crestat sau traforat, decorul furcilor românesti conține, aproape
exclusiv, motive geometrice, pe când furcile maghiare și săsești conțin și motive
fitomorfe, crestate sau pictate.
5
Instrument străvechi şi permanent folosit de-a lungul timpului, războiul de
ţesut este răspândit la noi, ca şi la celelalte popoare, în varianta orizontală. Descoperirile
arheologice şi documente din diferite epoci atestă însă experienţa unui tip primitiv de
război, cel vertical, care a existat multă vreme pe tot cuprinsul Europei. Având mărimea
corespunzătoare înălţimii unui om, războiul vertical primitiv putea fi folosit numai
pentru obţinerea unor ţesături destul de mici ca lungime şi din pricină că urzeala nu era
bine întinsă, neuniforme ca aspect.Treptat însă, războiul vertical a început să fie înlocuit
cu cel orizontal, la care urzeala se înfăşoară de pe primul sul pe un altul, aflat la o
oarecare distanţă, pe care se forma ţesătura. Treptat părţile componente ale războiului de
ţesut orizontal au fost completate cu diferite dispozitive ce asigură obţinerea de ţesături
corespunzătoare destinaţiilor prevăzute.
Materiile prime utilizate în meşteşugul ţesutului au fost inul, cânepa şi
lâna, materii prime prelucrate în gospodăriile proprii. În sec. al XIX-lea, la ţesutul
scoarţelor, urzeala era din păr extras din lână, care prezenta anumite calităţi: rezistent,
elastic, se torcea cu multă uşurinţă. Se acordă mare atenţie firului de urzeală, acesta
reprezentând "scheletul" oricărei ţesături. Ca băteală se folosea cănura, lână moale care
se torcea în furcă, mai groasă, mai puţin răsucită, ceea ce permitea şi o vopsire mai
uşoară. Din sec. al XX-lea părul a fost înlocuit cu bumbac sau cânepă. Meşteşugul
propriu-zis al ţesutului - încrucişarea urzelii cu băteală - s-a păstrat până în zilele
noastre. Aceste informaţii sunt preluate de pe www.nemteanca.com. În imagine-război
de ţesut aflat ȋn muzeul şcolii.
Prof. Mihaela Sebeni



6
Sezatoarea in Ardeal
,, Folclorul nostru… nu numai că e sublim, dar te face să înţelegi totul. E mai savant decât toată
muzica aşazisă savantă şi asta într-un fel cu totul inconştient, e mai melodic decât orice altă melodie, dar asta fără să vrea, e dulce, ironic, vesel, grav’’ George Enescu


Au fost vremuri când oamenii ştiau puţine lucruri, dar le făceau bine. Şi tot
atunci aveau timp pentru toate. Acum lumea s-a întors pe dos. Totul se desfăşoară
contra cronometru, totul se face pe fugă. Nonvaloarea a devenit valoare, iar valoarea a
ajuns de cele mai multe ori, să fie contestată. Frumoasele doine care l-au însoţit pe
român pretutindeni, le mai cântă doar împătimiţii care nu vor să renunţe. Costumul
popular la care bunicile noastre au cusut la lumina lămpii, e undeva pe fundul lăzii…
După terminarea muncilor agricole, când lumea satelor intră într-o perioadă
de repaus relativ, începe sezonul şezătorilor. Şezătorile erau întâlniri cu caracter
lucrativ, dar şi distractiv, lumea satului îmbinând în acest caz lucrul cu distracţia. Era
locul în care se învăţau deprinderi practice, dar se derulau şi numeroase obiceiuri.
Şezătorile puteau fi organizate ad-hoc, în zilele lucrătoare, la una sau mai multe case,
având un caracter de întrajutorare, când mai multe femei sau tinere participau la torsul
cânepii sau a lânii unei gospodine, operaţia repetându-se, apoi, la casa fiecărei
participante sau puteau fi întâlniri în cadrul cărora fiecare participantă îşi torcea
propriul material.

Şezătorile aveau loc în serile zilelor lucrătoare, locul de desfăşurare fiind
anunţat din timp. Nu se organizau şezători în zilele de marţi şi joi, deoarece Marţolea şi
Joimăriţa erau considerate duhuri rele şi aducătoare de necazuri. Marţolea ( Marţ Sara )
este o divinitate exclusiv malefică, pretinzând semisărbătorirea zilei de marţi prin
interzicerea a patru îndeletniciri femeieşti: torsul, ţesutul, fierberea rufelor şi coacerea

pâinii. Până la Joia Mare, femeile se străduiau să termine torsul, de frica Joimăriţei, o
femeie cu o înfăţişare fioroasă, ce pedepsea aspru lenea nevestelor sau a fetelor de
măritat. Gospodina, în casa căreia avea loc întâlnirea servea băutură şi mâncare, de
obicei sarmale şi pancove, sau fierbea grăunţe de porumb şi anunţa flăcăii de mersul
şezătorii. Casa era dereticată şi se pregăteau mai multe scaune necesare torcătoarelor.
Pe la orele 17.00, odată cu lăsatul serii, femeile porneau cu furca de tors către casa un
de avea loc şezătoarea. Aceste şezători se organizau pentru torsul lânii, dar şi pentru
scărmânatul lânii sau a penelor. Firul tors se punea pe ,, răştitor’’ şi se făcea ,, jirebde’’.
Jirebdele se legau cu aţă, apoi se fierbeau cu cenuşă în ciubăr, într-un lepedeu de pânză.
Apoi se ,,lăiau’’ cu maiul, se limpezeau la fântână sau la vale.
7
Se întindeau pe târnaţ la uscat, apoi se depănau pe vârtelniţă.
Participantele la şezătoare făceau schimb de informaţii referitoare la viaţa
cotidiană din sat şi comentau evenimentele cele mai importante petrecute în lumea
satului sau în satele vecine. Apoi se rostea ghicitori, zicale, proverbe, se cânta sau se
rosteau balade, strigături, nestemate folclorice ce s-au păstrat până în zilele noastre
transmise prin grai viu:
,, Stejar verde/ Vârfu-i roşu? ( Bujorul )
,, Am o puică: Amu-i albă, amu-i neagră? ( Ziua şi noaptea )
“Răsai lună,răsai dragă,
Să se vadă prin livadă
Să cosesc pe nişte iarbă
Să-i dau mândrei să- l aleagă.”
sau
,, Asta-i lelea care-o vei
Care ne-o făcut scoverzi,
Noi om scoate-o şî din minte
Să ne facă şî plăcinte.’’
8
Şezătoarea era şi un prilej de întâlnire între fete şi băieţi în perioada postului
Crăciunului pentru ca în Câjlegi ( după Crăciun ) să înceapă nunţile. După ce caierele cu
lână sau cânepă erau gata de tors, urmau jocurile. Cel mai cunoscut era „Invârte-te,
purice!”.Unul din feciori striga: -Invârte-te,purice!/ - Nu pot! ,răspundea altul./- De ce?
Până când?/ - Până ce Ion o sărută pe Ileana. Tinerii strigaţi trebuiau să se sărute; aşa
întregul sat ştia de intenţiile celor doi.
Frumoasele obiceiuri şi tradiţii româneşti constituie o indiscutabilă carte a
vieţii. Şi aşa cum spunea Vasile Alecsandri ,, poţi să cutreieri lumea toată şi să te
minunezi de realizările civilizaţiei, dar nimic nu-i mai fermecător decât colţul de pământ
pe care te-ai născut’’, iar românii au ştiut să împletească firul uneori aspru al existenţei,
cu dulcea, bogata şi nestăvilita lor imaginaţie creatoare, dând naştere unei spiritualităţi
vii de o neasemuită frumuseţe.


Prof. Cristina Şopterean


Bibliografie
Petru Ursache, Şezătoarea în contextul folcloristicii, Editura Minerva,
Bucureşti, 1972
Mihai Pop, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Editura Univers, Bucureşti, 1999
Adriana Denisa Manea ( coord. ), Tradiţii şi valori culturale româneşti, Editura
Eikon, Cluj-Napoca, 2008
Chiorean, Mihail, Vescan, Vişinescu, Valentin, ,, Viişoara, studiu
monografic’’,Editura Casa Cărţii de ştiinţă, 2000, Cluj Napoca

CUSATURI SI TESATURI

Cusături și țesături specifice costumului popular din Transilvania
Costumul din Ardeal este costumul cu catrinţă.
Catrinţa este piesa dreptunghiulară,îngustă(40-50 cm), care se poartă aşezată
vertical în faţă şi în spate,de la brâu în jos.În unele zone, de exemplu Hunedoara, catrinţa
din faţă este mai scurtă.
În zonele Cluj, Muntii Apuseni până la Năsăud se gaseşte „catrinţa cu trup
vânat”, care se ornamentează cu alesături pe fundal roşu de la poale, fond care cuprinde
cu timpul aproape trei sferturi din catrinţă.
Caracteristic costumului popular din această zonă este „ciupagul”.Acesta se
plasează direct sub gulerul cămăşii, în faţă, şi se coase cu motive geometrice.
În lucrarea Ii şi cămăşi româneşti, Aurelia Doagă prezintă modul de realizare a
cusăturii specifice: „ciupagul” .Acesta se lucrează pe baza punctului „înaintea acului”,
peste muchiile creţului. Un ornament cusut în punctul ciupag se realizează în două
etape:
1) se încreţeşte pânza ducându-se fire cu punctul înaintea acului (4-6-8) fire (pe
toată lungimea ciupagului) apoi se strânge şi se obtin muchiile creţului.
2) pe muchiile creţului se coase tot cu punctul înaintea acului modelul respectiv,
socotind o muchie un fir de pânză (pentru un element al motivului cusut de două fire se
folosesc două muchii de creţ) (op.cit.,p.53).
În imagine: ornament pentru ie. Sursa imaginilor -http://www.eliznik.org.uk/Romania .
Bibliografie: Aurelia Doagă, Ii și cămăși românești , Editura Tehnica, București, 1981
Autor: Popa Raluca, clasa a XI-a L2



10
Covoarele

Ţesăturile și cusăturile, după destinația lor, pot fi ȋmpărțite ȋn două mari grupe:
a) țesături și cusături destinate ȋmpodobirii interiorului
b) țesături pentru uz gospodăresc sau alte rosturi utilitare
Se mai ȋntâlnesc țesături cu ȋntrebuințare ocazională la nașteri,la nunți,
ȋnmormântări, etc…
Materiile prime sunt prelucrate ȋn general ȋn gospodărie (lână, cânepă sau in,
borangic). În sec. al 18-lea, pătrunde ȋn arta țesăturilor populare ,bumbacul.
Țesăturile și cusăturile pentru ȋmpodobirea interiorului cuprind o mare varietate de
genuri: scoarțe sau covoare, ștergare, fețe de masă, acoperitoare de pat, cearșafuri, fețe
de pernă, perdele etc…
Covoarele reprezintă țesătura cea mai importantă a artei decorative românești
pentru ȋmpodobirea locuinței.
Se mai numesc”scoarțe”, “lăicere”-scoarțe pentru acoperit laviți, ”păretare”-
țesături lungi care așează pe pereți.
Covoarele sunt executate la războiul de țesut, urzeala și băteala fiind din lână, doar
mai târziu, din bumbac.
In funcție de zona geografică pot fi menționate mai multe tipuri de covoare:
oltenesc(cu motive predominant florale, antropomorfe și zoomorfe; culori predominate
-brun, vișiniu, verde pastelat, albastru, ultramarin); covor din Muntenia(cu ornament
feanetvic); păretare și lăicere din Moldova(cu ornamente florale stilizate; pomul vieții
este un motiv care se ȋntâlnește frecvent; culori: verde deschis, rosu-vișiniu, negru);
Covorul din Maramureș (motive: figuri geometrice, flori și stilizare de brazi,
animale).
În Țara Hategului, pe Valea Bistriței și ȋn partea Năsăudului predomină covoare cu
decor floral și culori vii.
Bibliografie: T. Bănățeanu, Gh. Fosca, E. Ionescu, Arta populară ȋn Republica
Populară Română : port, țesături, cusături, Editura de Stat Pentru Literatura si Arta, București, 1957
Zderciuc B, Arta populară în România, București, 1964
Autori: Gherman Ana-Maria, Ciotlăuș Diana, clasa a IX-a L3

11
Ţesături decorative

Din categoria țesăturilor pentru ȋmpodobirea interiorului ștergarele decorative
sunt foarte răspândite. Acestea sunt așezate pe perete ȋn Transilvania, ȋn jurul blidelor, pe
grindă, ȋn Maramureș și Banat , la fereastră ȋn Moldova, sau ȋntre păretare ȋn zona
Vrancei.(cfm. Arta populară ȋn România, p.63).
Alte țesături decorative sunt:
- fețele de masă cu motive geometrice sau florale ;
- fețele de pernă , având capătul ornamentat ȋndreptat spre interiorul camerei.
Țesăturile de folosință gospodărească cele mai răspândite sunt: traistele și desagii. Prin
formă, culoare și decor ele indică , deseori satul de origine al celui ce le poartă .
Imaginea redau aspecte din muzeul etnografic al scolii.




12
Cearşafurile, realizate din două sau trei lungimi de pânză, sunt folosite, atât ca
aşternut, cât şi pentru acoperitul lăzii de zestre. In Oltenia, Muntenia, Dobrogea şi
Moldova cele pentru acoperit patul au un decor bogat şi dantelă croşetată dispusă pe
una din laturi. In Moldova, cerşafurile, denumite şi prostire, se aşează şi pe culmea cu
haine de deasupra patului, iar ȋn Dobrogea şi Câmpia Băileştiului s-a folosit un tip
acoperit ȋn ȋntregime cu decoraţie geometrică sau florală, care se aşeza deasupra scoarţei
de lână. Feţele de pernă sunt singurele ţesături la care compoziţia ornamentală se
grupează ȋn jurul unui motiv central ȋncadrat de chenar, ȋntr-o cromatică de roşu şi
albastru sau roşu şi negru.
Faţa de masă, piesă de uz cu caracter decorativ, folosită şi ȋn cadrul unor
ceremonii, este de formă dreptunghiulară şi cu dimensiuni corespunzătoare mesei.
Decorul şi cromatica sunt specifice fiecărei zone: de exemplu, măsăriţa din Maramureş
are o alesătură formată din cârlige şi cruci concentrate la capetele ţesăturii.
Bibliografie: T. Bănățeanu, Gh. Fosca, E. Ionescu, Arta populară ȋn Republica
Populară Română : port, țesături, cusături, Editura de Stat Pentru Literatura si Arta, București, 1957
Zderciuc B, Arta populară în România, București, 1964
Autori:Florea Cecilia, Roșca Diana, clasa a IX-a L3
13
Cusături şi ţesături specifice costumului popular
Glosar

Altiţa : câmp ornamental dispus transversal pe umărul iei .
Alesătura : tehnica a ţesăturii. Alesătura se face cu degetul în razboiul de ţesut ,
ȋn două sau patru iţe .
Barbur : motiv ornamental cunoscut cusut în forma de M pe clinul din faţa şi
din spate al cămăşii bărbăteşti din regiunea subcarpatică .
Bete : fâşii înguste de 3-4 cm şi lungi de 2-3 m care servesc drept cingătoare
peste costumul femeiesc şi bărbătesc , se ţes în război în “năvădeală”.
Catrinţă (cătrinţă) : piesa dreptunghiulară, de costum, care se poarta de la brâu
în jos, în spate şi în faţă .
Cheiţă : cusătură cu ajutorul căreia se încheie două margini de mâneci, piept,
ori poale .
Năvădeală : introducerea urzelei în iţe şi în spată . Tehnica ţesutului cu iţe pe
urzeala pânzei .
Obinzica : gulerul sau manşeta iilor româneşti (Ardeal şi Muscel ).
Pui : motive ornamentale , peste cot (Ardeal).
Pumnaşi : bentiţă, jos la mânecă (Ardeal).
Şabac : motiv care se realizează pe bază de fire scoase.
Trăsură : ciupag lucrat pe muchiile creţurilor (Ardeal).
Vărgi : dungi cu ajutorul cărora se ornamentează piesele de costum de la brâu
în jos.
Vrâste : Vărgi (expresie ardelenească).
Zadie : piesă de costum femeiesc , de la brâu în jos , în Ardeal .
Bibliografie: Aurelia Doagă, Ii ș i cămăș i româneș ti , Editura Tehnica, București, 1981
Autor: Roșca Antonia, clasa a XI-a L3
14
Știați că…

Lepedeul de pat sau cearșaful se aşterne de obicei pe saltea sau pe străjac, fiind
vizibil sub cuvertura cu care este acoperit.
Faţa de pernă, folosită la origine pentru dormit, a căpătat funcţii decorative în
compunerea patului.
Faţa de masă este confecţionată din 2-3 foi de ţesătură. Cea pentru uzul curent este
simplă, din cânepă, iar cea pentru sărbătoare are decorul la capete mai bogat şi câmpul
central în genere învărgat.
Ştergarele alcătuiesc una din cele mai vaste, bogate şi unitare categorii de ţesături
populare româneşti.Raportate la criteriul funcţionalităţii deosebim tipologic:
Ştergarul de uz casnic este mult mai mic şi foarte puţin sau deloc ornamentat,
Ştergarul de perete cunoaşte o largă răspândire şi se aşeza fie după blide, icoane, tablouri, la uşi
şi ferestre, fie etalate pe perete de jur împrejurul încăperii.
În întreaga ţară, cu prilejul unor evenimente ale vieţii–naşterea, nunta, înmormântarea-ştergarul
se foloseşte fie ca obiect de ceremonie, fie pentru a fi dăruit sau dat de pomană. Astfel, la naşterea
copilului, rudele mamei aduc daruri, ce constau din pânză, ştergare, batiste, scutece, lucruri necesare
noului născut.
La botez, ca piesă de ceremonie ştergarul se înfăşura pe după lumânare şi rămânea finului ca dar
din partea naşului şi naşei.
Fata ce urma să se mărite, înmâna pe vremuri viitorului soţ foaia de zestre şi un ştergar frumos.
După oficierea cununiei, mireasa toarnă apă pentru spălat socrului şi ginerelui şi apoi dăruieşte
fiecăruia câte un ştergar.
Tineri casatoriti,vor intra în casă înfăşuraţi cu câte un ştergar pentru a fi uniţi pe viaţă.
Feciorii şi fecioarele,care aveau un rol activ în ceremonialul de nuntă aveau ca însemne fie câte
un ştergar, fie câte o batistă.
Bradul de nuntă este împodobit cu ştergare sau batiste. La înmormântare se dau de pomană
ştergare. În zona Târnave, pentru un mort erau necesare nouă „cârpe de merinde” care se dădeau la cei
care duceau crucea, praporii.
Sursa: http://www.muzeultaranuluiroman.ro/tesaturi-interior.html
Autor: Olar Eliza, clasa a IX-a L2
15
PASTRATORII TRADITIILOR

Bunica mea Socaci Maria, fostă Corodea Maria, are 78 de ani şi s-a născut în
comuna Poşaga, sat Orăşti, judeţ Alba. Ea a venit în Câmpia-Turzii la 21 de ani şi s-a angajat
la Fabrica de Ţiglă din cartierul Lut. S-a căsătorit la 27 de ani cu bunicul meu
Socaci Simion. Au avut doi copii Socaci Aurelia şi Socaci Aurel, tatăl meu.
De mică a fost obişnuită cu lucrul pentru că în acele vremuri tot se făcea acasă. În
familie se ajutau unul pe altul, dar fiind cea mai mare dintre fraţi avea mai multe
responsabilităţi, prima ei sarcină ca femeie, învăţată de la mama ei Sofia, a fost torsul.
Înainte de a fi toarsă lâna, aceasta de spală, se desface, iar apoi se piaptănă cu o
maşină şi se face caier. După aceasta lâna se pune pe furcă şi se leagă. Cu mâna stângă
se trage lâna de pe furcă, iar cu dreapta se răsuceşte fusul care la rândul lui răsuceşte
lâna care devine fir. Se făceau două fire: unul gros şi unul subţire. Cel subţire se urzea şi
se nidea prin iţe şi prin spată(acestea sunt componente ale războiului de ţesut). Iar cel
gros se punea pe suveică. Războiul are două pedale care ridică firele pe rând. Se apasă
prima pedală şi se ridică un fir iar celălalt rămâne jos. Suveica se trece printre fire, se
lasă pedala şi se bate firul din suveică. Apoi se apasă cealaltă pedală şi firele ce au fost
jos sunt acum sus şi cele ce au fost sus sunt jos, se introduce suveica şi se bate firul, tot
aşa până faci câţi metri vrei.
Cusutul ştergarelor, păretarelor şi a cămăşilor a fost învăţată de acasă. Prin
repetare a învăţat să facă cusături de mai multe feluri. Cămăşile de cânepă se făceau în
felul următor: se aduna cânepa şi era făcută în legături care erau puse în apă două-trei
săptămâni, până ce putrezea paiul. Apoi se punea la uscat. După ce s-a uscat se zdrobea
paiul până rămânea fir. Se pieptăna, iar apoi se ţesea prin război. Pânza rezultată se
punea într-o leşie de cenuşă şi se ţinea de seara până dimineaţa. Se punea la soare după
ce s-a clătit, se usca şi era din nou pusă în leşie de seara până dimineaţa. Se clătea şi se
punea la soare tot partea cu care a fost pusă înainte. Acest proces se tot repetă până când
se va albi ţesătura şi se cunoaşte faţa de dos. După care se croia şi în final şi pe aceasta
se coseau diferite modele.
Acestea sunt doar câteva dintre învăţăturile pe care le-a acumulat bunica mea de
la mama ei. Dar dacă ar fi să relatez tot ceea ce a învăţat aş avea nevoie de un an întreg
în care să mă axez doar pe aceasta. Sper totuşi să vă placă puţinul ce l-am relatat eu.
Probabil sunt de zece ori mai nepriceput decât voi în aceste datini şi dacă am greşit ceva
în relatare îmi cer scuze şi doresc vă fiţi îngăduitori căci şi eu sunt “boboc în felul meu
în trebi de aiestea”-Ion Creangă “Povestea lui Harap-Alb”.
Autor: R.C.Marius, clasa a X –a L3
16
PASTRATORII TRADITIILOR
Bunica mea se numeşte Bozdog Ana, s-a născut ȋn 12 februarie 1931 ȋn comuna
Tritenii de Jos. Colecţionează şi creează de-o viaţă motive naţionale.
Imaginile prezentate ȋn continuare redau aspecte din camera pe care bunica a
amenajat-o folosind obiecte tradiţionale.
Autor: Bozdog Rareş, clasa a IX-a L1